Uneori
(de prea multe ori) viața unui profesor poate fi de-a dreptul mizerabilă.
Tocmai aminteam examenele din sesiunea de toamnă care vin cu și mai mult stres
pentru că, pentru unii, reprezintă un termen final. Spre exemplu, ar putea
reprezenta repetarea anului sau chiar ceva și mai neplăcut decât atât. De ce
este groaznic ceea ce se petrece? Pentru că ne aflăm la aproape 12 luni de la
primul curs (octombrie, în fiecare an) și realizăm că, în cazul unora, am
risipit un an fără niciun rezultat.
În
urmă cu exact o săptămână, vineri, aveam bucuria organizării unui simpozion
științific la INCDMM „Cantacuzino”. Nici nu mai țin minte când se organizase
precedentul. Prezentările au fost interesante și au inclus mesaje de sănătate
publică deosebit de utile, comentarii și discuții. Dar la final, înspre seară,
eram așteptat de trei persoane: un medic, un absolvent din acest an și un
student care probabil nu va absolvi anul doi. Pe primii doi îi așteptam, celui
de al treilea îi spusesem că nu avem ce să discutăm și că dacă vrea neapărat să
conteste nota de la examen poate să o facă în scris și va primi răspunsul prin
intermediul decanatului facultății de medicină. Un astfel de mesaj este foarte
rar, din partea mea. Inițial, după ce mi-a scris și m-a rugat să revăd teza în
prezența lui am fost, bineînțeles, de acord. Întotdeauna sunt de acord. Aveam
teza în apropiere și am revăzut-o rapid, singur: o teză de nota 3 (trei). Ce
s-ar mai putea discuta în plus? I-am comunicat cele de mai sus pentru că nu
exista nici măcar un singur motiv pentru care să mai discutăm. Studentul
respectiv a scris corect doar trei enunțuri: titlurile subiectelor copiate de
pe ecran, înainte de a începe examenul. În rest: S. pneumoniae are ca
factori de patogenitate „foarte ușor răspândit” și nu produce nimic altceva în
afară de pneumonie; caracterul de patogenitate al Vibrio cholerae este
„toxina ulerică”; iar Treponema pallidum „se cultivă pe un mediu ce
favorizează bacteria de sifilis”. Studentul era disperat că va rămâne repetent
și ca atare a stat să mă aștepte. Dacă tot a venit, i-am arătat și teza, dar el
a cerut nota 5. La întrebările cu răspuns la alegere a dat opt răspunsuri
corecte din 30, adică a răspuns corect la 26,67% din întrebări. Cum aș putea să
dau nota 5? Cum să procedez încât să nu fiu „profesorul cel groaznic” – pentru
că asta se va spune despre mine? Să dăm nota 5 tuturor, indiferent de cât
învață și cât știu? Este teribil.
Acea
zi nu s-a terminat așa. La un moment dat, într-o pauză a conferinței, a apărut
cineva și mi-a spus că mă așteaptă mama unui student, că vrea să îmi vorbească.
Cum să vorbesc cu dânsa? Cum să îi spun, în față (iar dânsa să plângă, cu
speranța că pot modifica nota), că are un copil care nu a reușit să scrie nici
măcar de nota 4 (patru)? Un copil care, probabil, și-a manifestat dezinteresul
pe parcursul unui an universitar, iar acum dorește să promoveze?
Viața
unui profesor căruia îi pasă, care pune suflet în ceea ce face, poate fi de-a
dreptul mizerabilă. Despre primul student am primit un mesaj prin sms de la
cineva care l-a văzut mergând pe stradă, după ce a plecat din institut:
„amărâtul, merge pe stradă și plânge”. Vorbim despre un tânăr în putere, înalt,
solid, cu aspect plăcut, suficient de dotat pentru a învăța și pentru a ști. Un
tânăr care atunci plângea pe stradă. Mi se rupe sufletul. Chiar îmi pasă. Chiar
mă doare. Chiar aș vrea ca toți acești copii (pentru că se poartă ca niște
copii) să se simtă bine, să se dezvolte, să învețe, să știe, să devină medici
buni și foarte buni și oameni pe măsură. Dar cum pot să dau nota 5 în loc de
nota 3? Insist și insist: mă doare, mă preocupă, sufăr pentru el. M-am gândit
și încă mă mai gândesc la situația lui, la părinții lui, la viața lui (doar că,
timp de un an universitar, el nu s-a gândit la toate acestea). La fel și în
cazul mamei: cum să stau față în față cu dânsa, să o văd plângând, iar eu să nu
pot să „schimb nota”?
Insist
pe ideea că sporul de stres trebuie acordat cadrelor didactice (în special
celor cărora le pasă, fie acestea din orice zonă a învățământului, de la creșă
și până la cele mai înalte școli). Unii ar putea să creadă că îmi doresc o
plată suplimentară și că mă interesează aspectul material – nici pomeneală. Am
socotit cândva că am „adunat” cam 18–20 de ani de voluntariat, probabil mult
mai mult. Apreciez voluntariatul și cred din toată inima că o societate nu
poate să progreseze dacă membrii acesteia nu sunt dispuși să pună măcar puțin
și de la ei, fără a cere nimic în schimb.
Am
auzit de atâtea ori mizerabila expresie „mie ce îmi iese?”. Sigur au mai
auzit-o și alții. Poate am să povestesc cândva despre perioadele în care am
lucrat fără salariu, fiind angajat pe bază de contract, bineînțeles. Dar nu
problema materială este în discuție aici, ci problema psihologică, sufletească.
Un „spor de stres” ar dovedi aprecierea, măcar pe această cale, pentru
eforturile depuse de unii dintre cei care suferă alături de sistemul de
învățământ și alături de cei pe care doresc să îi pregătească în cele mai bune
condiții și de la care așteaptă un răspuns corespunzător (să învețe!), un
răspuns colegial. Eu îmi văd studenții ca pe viitori colegi și mă aștept ca ei
să înțeleagă aceasta, să își înțeleagă poziția într-un viitor sistem sanitar și
să reacționeze așa cum se cuvine.
Eu
le spun tot ce este bine de știut încă de la prima întâlnire, la primul curs.
Însoțesc prezentarea cu un număr de sfaturi pe care le trimit către șefii de
serie cu rugămintea de a le distribui colegilor. Îi rog să nu citească „în
zigzag” și le spun că pot întreba orice și că ne interesează opinia lor
inclusiv pentru a îmbunătăți lista de sfaturi. Asistenții completează mesajul
în cursul lucrărilor practice și pornim la drum împreună cu ei având la
îndemână cam tot „bagajul” necesar. Dar le mai spun și că singurul lucru pe
care nu o să îl facem este să învățăm în locul lor. Pe parcursul anului, le
răspundem la orice întrebare. La examen însă, este vremea lor. Și ajungem la
final de an să întâlnim probleme precum cele de mai sus sau să descoperim că
nici după doi ani de facultate nu sunt în stare să se autoevalueze și nu pot fi
observatori obiectivi. O teză de 8 este considerată de un coleg că ar merita
10, iar de o colegă este apreciată la 9,6. O teză de 5–6 se dorește a primi cel
puțin „un opt”. Conform opiniei unor studenți (observați că pe aceștia nu îi
mai numesc colegi, pentru că nu sunt!), tezele de 2, 3 sau 4 merită cel puțin
nota 5. Și tot așa.
A
început un nou an universitar. Este la fel de greu sau mai greu în comparație
cu precedentul (din motive extrauniversitare). Pentru a-mi muta atenția, puțin,
de la cele de mai sus, am să transcriu dintr-un email primit în urmă cu două
zile: „Am vrut să vă scriu un mesaj înainte de începerea anului 3 ca să-mi
exprim recunoștința. Vreau să vă mulțumesc pentru toate cazurile pe care ni
le-ați pus la dispoziție, chiar dacă mai mereu am dat răspunsuri
necorespunzătoare. În ciuda prestației mele, acele cazuri mi-au deschis calea
către anul 3, către clinică, spre cariera de medic. Mă gândesc din ce în ce mai
mult că până acum am învățat exact cum spuneați că învățăm cu toții, ca niște
liceeni, uitând unde suntem, cine suntem și mai ales cine trebuie să devenim...
doctori buni și foarte buni. Cazurile prezentate de dumneavoastră, povestirile
adevărate de la sfârșitul capitolelor din cartea dumneavoastră precum și
practica de vară, au fost pentru mine un duș rece – trezirea la realitate. Sper
și mă rog să nu mai uit aceste lecții. Așa cum m-ați îndemnat, după colocviu,
am început să fac gimnastică zilnic, să mă rog mai mult decât o făceam; mă rog,
bineînțeles, și pentru dumneavoastră. Iar când se întâmplă să nu reușesc,
realizez cât este de folositor, de fapt, și reiau. Vă sunt foarte
recunoscătoare pentru toate sfaturile, scrise și rostite. Aș contribui cu mare
plăcere la setul de sfaturi scrise, pentru următorii colegi, dar nu am
maturitatea necesară. Cum aș putea să dau altora sfaturi, când eu nu le pot
respecta? Mă rog pentru maturitate, consecvență și responsabilitate. Știu că
Dumnezeu dă cu mână largă, așa cum El a putut și mai poate încă să dea biruință
oricărui mic David în fața oricărui Goliat. Oricum, în forma în care era când
ni l-ați trimis nouă, setul de sfaturi mi s-a părut mai mult decât potrivit și
binevenit. Nu o să uit cum ne-ați sfătuit mereu, nimeni nu a mai făcut asta
până acum, nici măcar în clasele mici”.
Mesajul
aparține unui copil bun, cu mare potențial și aproape cu certitudine o viitoare
colegă. Este necesar să continue să lucreze, să învețe, să se dezvolte, însă pornește
de la un fond bun pe care poate construi – inclusiv în domeniul colegialității.