Nu trebuie să fii credincios ca să fii
habotnic. Dacă mai era nevoie să o demonstreze cineva, s-a văzut în felul în
care se poartă dezbaterea pe tema avortului, reaprinsă zilele trecute de
„Marșul pentru viață”. În miezul isteriei surde la argumentele celeilalte părți
(de care dau dovadă și unii, și alții), toată lumea pare să fi uitat tocmai de
drepturile și de nevoile reale ale celor pe care vor să îi protejeze, dar și de
complexitatea problemei discutate.
Sâmbăta trecută, în peste 280 de orașe din
țară și din Republica Moldova, au fost organizate marșuri pentru viață, la
inițiativa Coaliției pentru Familie. Oficial, oamenii au ieșit ca să își arate
susținerea pentru femeile însărcinate, nu pentru a cere interzicerea
avorturilor. Au subliniat acest aspect în mai multe declarații de presă.
Neoficial, mitingul e perceput ca având întocmai această agendă și tocmai de
aceea naște reacții violente sau miștouri dure din partea acelora care nu mai
vor să vadă niciodată statul transformând corpul în proprietate publică.
„Avortul ucide”, „Ajută mama și copilul”, „Viața este primul și cel mai
important drept al omului”, „Bărbații adevărați aleg viața”, „Bărbații
adevărați sunt și tați adevărați” – acestea erau mesajele purtate de
participanții la miting. Fără a încerca o analiză de conținut a pancartelor,
sentimentul care dădea fiori pe șira spinării era că femeia (însărcinată) este
ființa pasivă, care trebuie „ajutată” să ia o decizie. Ajutată de „bărbatul
adevărat”, de Biserică și de stat.
De cealaltă parte, apărătorii dreptului
femeii de a alege se pierd într-o bătălie pentru feminismul cult, modern,
radical, dar teoretic și astupă cu degetul o realitate simplă. Că în estul
Europei, chiar în 2017, avortul rămâne printre cele mai răspândite mijloace de
contracepție. Că sunt femei pentru care avortul e orice, mai puțin o alegere și
cu atât mai puțin una informată. E ușor să protejezi din tastatură dreptul
femeii emancipate de a alege. Să spui că femeia trebuie să fie stăpână pe
corpul ei. Rata de avorturi dintr-o țară e orice, mai puțin un indicator al
emancipării.
România avea în 2015 o rată a avorturilor
de 12,4 la 1.000 de femei de vârstă fertilă (conform Eurostat). În ultimii ani,
din Europa ne-au depășit doar Estonia, Bulgaria și Ucraina. În 2015, au fost
197.491 de nașteri vii în România. În același an, s-au făcut 70.885 de
avorturi. Asta înseamnă că mai mult de un sfert din sarcini au fost întrerupte
la cerere. Paradigma folosiri avortului ca metodă contraceptivă e una care pare
să scape ambelor părți care au întreținut un conflict inutil în ultimele zile.
Cu toate traumele și angoasele asociate, avortul rămâne – în România și în
Europa de Est – soluția disperată pentru mii de femei. Sunt femeile care nu mai
au cu ce să crească încă un copil, fiindcă deja se chinuiesc în sărăcie să crească
alți trei sau șapte. Sunt fetițele gravide, fără sprijin și educație sexuală,
care nici n-au știut ce se întâmplă cu ele până când burta nu a început să se
vadă. Sunt femeile traumatizate în urma unui viol. Sunt femeile de la țară,
pentru care a cumpăra un prezervativ e „rușine” și „păcat”, dar nu mai au vlagă
pentru încă o sarcină. Și sunt toate celelalte femei despre care nu știm nimic,
fiindcă feminismul nostru cult, modern și radical încă n-a ajuns la ele. După
cum n-au ajuns la ele nici serviciile medicale, nici soluțiile reale de
educație pentru sănătate ori de educație în general.
În România, în 2015, rata mortalității
infantile a fost de 8 la mie, aproape dublul mediei europene. Tot în 2015, au
născut 41.000 de femei care nu au efectuat nicio vizită medicală pe durata
sarcinii, unele din cauza sărăciei, altele din cauza accesului dificil la
cabinetele medicilor. Alte 18.500 de mame erau minore – capitol la care suntem
„vicecampioana” Europei, după Bulgaria. Ca să fie cu adevărat stăpâne pe corpul
lor, femeile ar trebui să fie, întâi de toate, informate, educate, consiliate.
Înainte să se lovească de una dintre cele mai grele decizii pe care le vor lua
vreodată. Ca să fie cu adevărat stăpâne pe corpul lor, ar trebui să ne asigurăm
că, în sate întregi în care lipsesc de tot medicii sau ajung doar cu caravane
caritabile, găsim o soluție pentru ca sarcinile (dorite) să poată fi urmărite,
iar prematurii să fie aduși pe lume în cele mai sigure condiții cu putință și
îngrijiți pe măsură.
Între 2010 și 2014, una din patru sarcini
din întreaga lume au fost întrerupte prin avort, potrivit unui amplu studiu
publicat în Lancet în mai 2016; 300.000 de femei din întreaga lume au
murit în timpul sarcinii sau la naștere, iar una din șapte morți a fost
provocată de o procedură de avort efectuată în condiții nesigure. Până la 88%
din avorturile din întreaga lume se petrec în țările în curs de dezvoltare.
După 1990, cel mai mare declin al numărului de avorturi la cerere s-a
înregistrat în Europa de Est, datorită liberalizării accesului la mijloace de
contracepție: de la 54% din sarcini întrerupte la cerere, s-a ajuns la 38% în
2015.
Avortul este și ar trebui să rămână o
alegere privată. Dar, ca orice altă alegere individuală, se petrece într-un
context, iar de-o bună parte din context e responsabil și statul. Nu ar trebui
să fim atât de preocupați să apărăm o lege deja existentă, care oferă femeii
opțiunea avortului, cât de opțiunile reale care atârnă pe cântar, atunci când
femeile gravide ajung să-și pună această întrebare. Și, ca apărători ai vieții,
ar trebui să ne pese și ce fel de viață vrem să salvăm, ce se întâmplă după
naștere.