Născut în
1924 la Cluj-Napoca, Dumitru
Vonica
este al patrulea copil al unei familii ardelenești înstărite. A
primit o educație riguroasă din partea mamei sale – Ana și a
tatălui – Dumitru, negustor român ortodox. În timpul refugiului
(1940–1945), familia sa a fost împrăștiată în țară, pe la
rude, tânărul Vonica ajungând la Târgu Jiu, unde a avut acces la
lucrările lui Constantin Brâncuși. Din această perioadă datează
primele desene și primul premiu din partea liceului pentru o
reproducere a Discobolului lui Miron.
În anul 1942, Dumitru Vonica a
început să studieze medicina la Facultatea de Medicină din Sibiu,
iar în 1945 s-a întors la Cluj-Napoca. A absolvit Facultatea de
Medicină în anul 1949; și-a desfășurat activitatea de medic în
cadrul unei întreprinderi din Cluj-Napoca, iar în paralel a
dezvoltat o carieră de artist plastic.
Deschiderea culturală care s-a
produs în România la jumătatea anilor ’60 a oferit artiștilor
și scriitorilor accesul la arta europeană contemporană. Dacă în
primele lucrări (cărbune, acuarelă) Dumitru Vonica a adoptat o
abordare clasică, accesul la arta vestică îl face să își
revizuiască direcția. În anii 1969 și 1970, au fost organizate la
Cluj-Napoca două expoziții care aveau să marcheze noua direcție a
plasticii sale: Muzeul american – oglindă a comunității și
Artistul plastic la lucru în America (pop-art și artă abstractă
americană). Astfel, educația plastică a lui Dumitru Vonica nu este
una formală; niciuna dintre lucrările sale nu merge pe direcția
artei oficiale, artistul dovedind un dispreț profund pentru aceasta.
Însuși mediul în care lucrează este unul deosebit, artistul fiind
învăluit în timpul lucrului de acordurile muzicii lui Bach,
Beethoven și Bartók.
Dezvoltarea plasticii sale s-a
realizat pe baze solide, Dumitru Vonica fiind preocupat de importanța
celor trei dimensiuni ale artei în concepția lui Nicolai Hartmann –
afect, sensibilitate, intuiție. „În fața unei «marine»
olandeze și privirea mea se pierde; întocmai ca pe țărmul real,
în depărtare, nu îmi trece prin minte să cred că marea, cu
ritmul valurilor, ar fi reală, ca să-mi moi picioarele în apă.
Pictura nu urmărește această iluzie; ea nu trezește iluzia
realității, nici chiar în cazul celei mai realiste reprezentări.
Ceea ce există cu adevărat este ceva cu totul diferit: nu ceea ce
este reprezentat, ci «imaginea» a ceea ce e reprezentat.” (N.
Hartmann, Estetica, 1974).
Abstracționismul care a caracterizat
lucrările lui Dumitru Vonica începând cu anul 1965 l-a făcut să
nu intre în sfera de interes a celor care cereau de la artiști o
aliniere la dezideratele realismului socialist. Lucrările sale erau
apreciate în cadrul unui grup restrâns de prieteni și de inițiați,
scriitori și filozofi care întrețineau la rândul lor o
atitudine de opoziție față de sistemul politic din România.
Într-o discuție pe care o are cu Nicolae Steinhardt și publicată
de acesta în volumul „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan
Pintea”, Dumitru Vonica declara: „Sunt medic. N-am venit în
pictură din prima tinerețe. Dar m-a învins și m-a robit. Lucrez,
în orice caz, după criterii și principii proprii. Opera se face
într-un anumit sens singură, ea îți indică, în diferite stadii
ale lucrării, direcția pe care trebuie să o urmezi” .
Lucrările lui Dumitru Vonica au fost
expuse în cadrul Saloanelor medicilor din Cluj-Napoca, începând cu
anii ʼ60, și în cadrul manifestărilor artistice cu caracter
regional, național și internațional. În 1969 și 1971 primește
două distincții pentru activitatea sa artistică, Expoziția de
artă plastică și decorativă, Cluj ʼ70 aducându-i o apreciere
națională.
După 1990, fiul lui Dumitru Vonica,
Alin Vonica, a dus o campanie susținută de promovare a operei
tatălui său în Statele Unite ale Americii, organizând mai multe
expoziții. În 2011, cu prilejul împlinirii a zece ani de la
moartea artistului medic, Galeria Artexpert a organizat o amplă
retrospectivă susținută de publicarea catalogului „Dumitru
Vonica – Medicul și Artele”.