Expresul „Lusitania“, care mă duce de la
gara madrilenă Atocha la gara Santa Apolónia din Lisabona, îmi dezvăluie
imagini diferite faţă de Spania: vegetaţia apare din ce în ce mai abundent, în
detrimentul ţinutului pietros. Las în urmă un Madrid somptuos, cu iz protocolar,
aşezat pe un platou arid, şi mă întâmpină o Lisabona senzuală, vaporoasă,
zâmbitoare, cu femei frumoase şi multe mulatre unduitoare, angoleze şi
mozambicane, aşezată lângă estuarul fluviului Tejo şi în apropierea oceanului
Atlantic. „Quem ñao viu Lisboa, ñao viu
coisa boa“ (Cine n-a văzut Lisabona n-a văzut nimic frumos), spune un
proverb portughez. A spus-o şi lordul Byron, considerând-o „unul dintre cele
mai frumoase oraşe ale lumii“. Pitoreşti sunt şi gările de pe traseu, cu pereţii
placaţi cu faianţă pictată de mână (azulejo).
Lisabona are o istorie de milenii. Au stăpânit-o fenicienii, celţii, romanii,
vizigoţii, arabii. După 246 de ani de la crearea regatului independent al
Portugaliei, în 1385, Lisabona a devenit capitala ţării. Ziua de 1 noiembrie
1755 a retezat istoria oraşului în două: un devastator cutremur de pământ şi
incendiile ce i-au urmat au distrus majoritatea clădirilor. Au pierit 40.000
din cei 90.000 de locuitori ai oraşului.
Lisabona datorează personalitatea sa
distinctă de astăzi tocmai acestui îngrozitor seism. Paradoxal, cartierul vechi
labirintic Alfama a scăpat
neatins, aşa cum se vede şi în zilele noastre.
Marchizul de Pombal, ministrul regelui José I, a reconstruit capitala din
ruine, a trasat noi cartiere şi pieţe, a ridicat monumentale edificii. În zori
de zi, străbat Baixa Pombalina,
formată din şapte străzi paralele nord-sud şi 11 străzi paralele est-vest. Axa
principală a acestui plan geometric este rua Augusta, un amestec al străzilor
bucureştene Stavropoleos şi Lipscani. La un capăt se află arcul de triumf din
PraÎa do Comércio, considerată una dintre cele mai arătoase esplanade din
Europa, încadrată de palate majestuoase. Avenida da Liberdade, arteră foarte
largă, inundată de copaci şi flori, este străjuită pe margine de hoteluri, bănci,
magazine şi săli de spectacole. Pe colina São Jorge, una din cele şapte ale
Lisabonei, maurii au construit o fortăreaţă ale cărei vestigii se păstrează în
bună stare. Pentru a urca pantele, tramvaiele circulă cu un singur vagon mic,
ca o jucărie. Pe alocuri sunt instalate şine cu cremone, dar întâlneşti şi
tramvaie atârnate cu cabluri. Spre apus, oraşul se întinde şi ajunge la
bastionul Belém, din dreptul căruia plecau şi soseau navigatorii. Nu departe de
Belém, pe 1.300 de hectare, se întinde parcul Florestal de Monsanto, cu
numeroase obiective
culturale şi sportive. Portughezii se mândresc cu stilul
manuelin, care poartă numele regelui Manuel I (1495–1521), cel mai bogat monarh
al timpului. În afara fortăreţei Belém, ridicată în 1515, opera reprezentativă
a stilului manuelin – cu decoraţii exuberante – este Mosteiro dos Jerónimos,
din secolul XVI. Biserica Santa Maria de Belém, lipită de mânăstirea
ieronimilor, se află mormintele lui Vasco da Gama şi Luís de Camões, autorul
poemului capodoperă „Luisiadele“, în care este evocată expediţia lui Vasco în
Indii. În partea răsăriteană a oraşului, biserica São Vicente, patronul
Lisabonei, este panteonul Casei regale portugheze de Braganza, în care şi-au găsit
temporar locul, până a fi aduse la Curtea de Argeş, sicriele de abanos ale
regelui Carol al II-lea al României şi al soţiei Elena Lupescu. În nord-vest,
cartierul Benfica ocupă o suprafaţă enormă cu blocuri policrome, chiar
fanteziste şi vesele. Înainte de a pleca spre capătul Europei, la Cabo da Roca,
asist la concursul internaţional de anecdote, organizat anual în capitala
Portugaliei.
Ies din Lisabona spre vest. Trec de Estoril,
celebră staţiune cosmopolită, cu autodromul de formula 1. Pe placa unei vile
este inscripţionat între ce ani a fost locuită de fostul suveran român Carol al
II-lea. Ajung şi la Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al continentului
nostru. Pustietate, sălbăticie. Citesc cuvintele părintelui Luisiadelor, săpate
pe placă: „Aqui, onde a terra se acaba e o mar comeÎa…“. Centrul administrativ
al zonei
este staţiunea Sintra, pe care lordul Byron a botezat-o „Glorious Eden“. O aglomeraţie de
superbe palate vechi.
Părăsesc Lisabona îndreptându-mă spre nord,
însoţit de răscolitorul fado. La jumătatea
drumului spre Porto, este Coimbra, cu aproape 150.000 de locuitori. Oraşul este
renumit pentru universitatea veche de peste şapte secole şi pentru mânăstirea
Santa Cruz, loc de pelerinaj. Universitatea s-a înfiinţat iniţial la Lisabona,
în 1280, dar, în 1308, s-a mutat la Coimbra, unde s-a statornicit. La înfiinţare
a avut patru facultăţi: medicină, arte, drept civil şi drept canonic, existente
şi în prezent. Universitatea are astăzi 20.000 de studenţi (inclusiv masteranzi
şi doctoranzi) şi 1.500 de cadre didactice. Facultatea înscrie anual, pe baza
examenului de admitere, 300 de studenţi în anul I. La medicină sunt 200 de
cadre didactice, iar taxa anuală, pentru cei interesaţi, este de 1.000 euro. Se
desfăşoară programe de masterat în medicină şi în stomatologie, doctorat şi
postuniversitare; structurile de cercetare şi dezvoltare includ centre şi
institute de cercetare, acceptate de Sistemul naţional portughez pentru ştiinţă
şi tehnologie. Facultatea are centre de cercetare (de medicină legală,
gastroenterologie, oftalmo
logie, pneumologie) şi institute de cercetare
multidisciplinară şi interdisciplinară (medicină, genetică şi oncobiologie
etc.). Pentru desfăşurarea masteratului integrat în medicină, Facultatea a
încheiat 64 de acorduri bilaterale cu 18 universităţi din alte ţări, astfel
încât masteranzii să facă schimburi de experienţă practică; pentru masteratul
în stomatologie au fost încheiate 11 acorduri cu şase universităţi din diferite
ţări. Şomajul de 16% şi programul de austeritate îi afectează şi pe medici, mai
degrabă indirect.