Observaţia următoare nu se bazează, desigur, pe o evaluare „statistică“, dar, dacă aceasta pune în lumină o realitate, ar merita încercată o explicaţie. Între medicii autori de scrieri memorialistice, chirurgii sunt, de departe, cei mai buni. Iar aceasta, începând cu Nicolae Kretzulescu (1812–1900), doctor în medicină la Paris (1839), iniţiatorul unei Şcoli de mică chirurgie la Spitalul Colţea (1842), profesor la această şcoală, autorul unui „Manual de Anatomie descriptivă“, ctitor, alături de Carol Davila, al învăţământului medical românesc, om politic şi diplomat român, de trei ori prim-ministru, membru fondator al Societăţii Academice Române (din 1879 – Academia Română)1; continuând cu C. D. Severeanu, Dan Setlacec, Sergiu Duca – asupra vieţii şi operei cărora ne-am oprit la această rubrică, şi alţii de care ne vom ocupa – iar acum, Traian Oancea, autorul lucrării memorialistice – în opinia noastră, de raftul întâi – „Cincizeci de ani de Chirurgie“ (360 de pagini, Ed. Militară, Bucureşti, 1998). Această carte despre care am afirmat deja că reprezintă „un model pentru ceea ce ar trebui să fie cărţile de memorii ale personalităţilor medicale (rigoare în afirmaţii, selecţia lucrului important de cel mărunt şi dispensabil, claritate a scriiturii, umor, detaşare faţă de meritele personale)“2 are, potrivit autorului însuşi, „ numeroase elemente autobiografice, dar, pe lângă date şi fapte trăite de mine, cuprinde şi multe altele ce nu-mi aparţin decât în măsura în care s-au produs în preajma mea şi le-am fost martor, căci am considerat nu numai necesar, ci de datoria mea să evoc acele personalităţi şi Şcoli medicale care m-au influenţat pe mine şi pe colegii mei în devenirea noastră profesională şi morală.(...)“. Programul pe care şi l-a propus e respectat în totalitate, cu particularitatea că referirile la viaţa familială sunt parcimonioase, autorul fiind, din acest punct de vedere (cel al discreţiei) o excepţie; autorii scrierilor similare nu ezită să portretizeze rude oricât de îndepărtate, cărora le atribuie calităţi exemplare, demne de adus la cunoştinţă publică. O dedicaţie, totuşi, pe pagina de gardă: „În memoria fratelui meu, Gheorghe Oancea Ursu, înaintaş al geneticii în România“ – dar chiar şi aceasta nu fără legătură cu referirile dintr-un capitol al cărţii, intitulat „Genetică şi destin“; menţionarea faptului – în doar zece cuvinte – că alt frate nu s-a mai întors de pe frontul din Est; ca şi notaţiile pricinuite de îngrijorarea firească a unui părinte, în momentul unui cataclism, seismul din 1977, sunt printre puţinele. „Am trecut prin Cişmigiu, am ieşit în strada Ştirbei Vodă, apoi pe Dinicu Golescu, apropiindu-mă de nr. 15, la intersecţia cu strada Mircea Vulcănescu, fost Ştefan Furtună. În faţa blocului de zece etaje, toţi locatarii ieşiseră în stradă, inclusiv copiii mei – unul în vârstă de 13 şi celălalt de 11 ani, împreună cu menajera noastră, tanti Pena. I-am luat pe toţi trei cu mine (...). I-am condus în cabinet (...), i-am îndemnat să se culce (pe fotolii), iar eu m-am dus să văd ce este în secţie“.
Câteva date biografice în legătură cu autorul: s-a născut în satul Mercheaşa, aparţinând astăzi de comuna Homorod, judeţul Braşov, la 28 august 1922. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1948, în anul următor susţinându-şi teza de doctor în Medicină şi Chirurgie (actuala teză de licenţă) cu titlul „Gangrena gazoasă a peretelui abdominal“. Va fi chirurg la Spitalul Militar Central din Bucureşti (1949–1952), la cel din Craiova (1952–1954), la Clinica de Chirurgie Toracică „Filaret“(1959–1960), la Clinica de Chirurgie Toracică Laennec (Paris, 1966–1967). Va deveni medic primar gr. I în Chirurgie generală; doctor în ştiinţe medicale cu teza „Contribuţii la chirurgia tumorilor mediastinale“ (1968); doctor docent (1972). Între 1981 şi 1988 este profesor la Facultatea de Medicină Militară (generalmedic). Semnează ca prim autor sau în colaborare importante lucrări rezultate din domeniile pe care le-a aprofundat de-a lungul carierei, precum: „Chirurgia în campanie“ (în colaborare, 1964); „Tumorile mediastinale“ (cu L. Hica, 1971); „Traumatismele toracelui“ (1975); „Aspecte ale chirurgiei de graniţă toraco-abdominale“ (1983, care obţine premiul „Gh. Marinescu“ al Academiei Române); „Timusul: Fiziologie. Patologie“ (1986, premiul „Victor Babeş“, acordat de acelaşi înalt for). Nu a mai apucat să termine sau să vadă – la 28 aprilie 2002 încetând din viaţă – două cărţi destinate Editurii Militare: „Cu şi fără bisturiu“ şi „Mari chirurgi militari români“, ale căror titluri ni le anunţase cu anticipaţie (ori, poate, nu am aflat noi ca ele să fi apărut). (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
