Dr. Bădoi Păun este specialist psihiatru şi lucrează la secţia
de profil a Spitalului Judeţean de Urgenţă din Slatina, judeţul Olt, de peste
patru decenii. Trei sferturi din cazurile de urgenţă psihiatrică pe care le
tratează sunt rezultatul alcoolismului. Cei mai mulţi dintre pacienţii săi nu
ajung o singură dată la UPU, ci se întorc, tocmai pentru că, de multe ori,
dincolo de tratamentul de urgenţă, nu se mai poate face nimic altceva.
– Care sunt problemele psihiatriei în România?
– În primul rând,
fondurile insuficiente. Nu avem suficienţi bani pentru tratamentul de întreţinere.
În spital găsim foarte rar tot ce ne trebuie ca medicaţie. Răspunsul ăsta
nenorocit: „Nu sunt bani“, pe care îl auziţi la toate sferele de activitate, îl
primim şi noi. Condiţiile de imobil sunt foarte bune, întâmplător avem şi
suficienţi medici. Banii sunt punctul nevralgic.
– Ce se întâmplă când nu aveţi la dispoziţie medicaţia necesară?
– Mai cumpărăm, mai rugăm
aparţinătorii să cumpere, într-un fel o scoatem la capăt.
– Cum arată situaţia pentru bolnavii cronici care necesită internare,
sunt suficiente locuri în spitalele de cronici?
– De obicei da, limităm
durata internării conform recomandărilor. Noi suntem secţie de acuţi, îi ţinem
10–12 zile. Avem un spital de cronici la Schitu Greci, la 20 de kilometri de
Slatina. E mai greu, nu sunt întotdeauna locuri, pentru că au modernizat acum şi
au făcut condiţii „ca-n Vest“, se face internare numai cu programare, dar
încercăm să le rezolvăm pe toate.
– Cum colaboraţi cu psihologii din judeţ?
– Foarte bine, avem trei
psihologi care lucrează în ambulatoriu, dar ne fac şi nouă serviciile necesare.
Suntem foarte mulţumiţi, sunt trei doamne cu care colaborăm excelent. Ne ajută
la elaborarea diagnosticului, în primul rând. Apoi, la reviziile statutului de
pensionar, la fişele pentru permisul auto, pentru permisul de portarmă. Este
bine delimitat rolul fiecăruia, au partea lor clară şi esenţială, nu se poate fără
colaborarea lor.
– Psihoterapie cine face?
– Mai mult psihologii.
Facem şi noi, dar nu în mod explicit. Facem prin natura interviului şi a discuţiilor,
dar explicit fac psihologii.
Trei din patru cazuri sunt de alcoolism
– Întâlniţi frecvent patologia depresivă?
– Sunt foarte multe
cazuri: 75% din cazurile tratate de noi sunt date de alcoolism, 15% de
depresie.
– Care este, pentru dumneavoastră, principalul instrument în lupta cu
depresia: tratamentul farmacologic sau psihoterapia?
– Eu sunt de modă mai
veche, presupun că tratamentul farmacologic. La nevroză şi la cazurile uşoare,
psihoterapia e binevenită. Dacă e deja psihoză, n-ai ce să faci cu
psihoterapie.
– Spuneaţi că majoritatea urgenţelor sunt cauzate de consumul de alcool.
În ce constă managementul dependenţei de alcool în Slatina?
– Ajung la noi de obicei
în situaţii de urgenţă, foarte rar din proprie iniţiativă, căci alcoolul te
perverteşte şi nu-ţi mai dai seama că eşti pe un drum greşit. Numai cei din jur
se hotărăsc să ia măsuri, de multe ori fără voia ta, ca pacient. Ajung la noi
în urgenţă pentru că fac o criză de epilepsie sau sunt implicaţi într-un
scandal, vin aduşi de poliţie sau de salvare. Stabilizăm pacientul şi, după trei-cinci
zile, când devine conştient, încercăm „să-l deşteptăm“, să-l facem să înţeleagă
că e pe un drum greşit şi trebuie să ia măsuri.
– Cât rămâne în spital?
– Cam 10–15 zile. În
primul rând, primeşte tratament de urgenţă: sedativ şi tonic, perfuzii cu
glucoză şi vitamine, respectiv, sedative contra agitaţiei. Apoi îi este
administrat tot un tratament antidepresiv, să-l faci să spere, să accepte că
are nevoie de tratament şi să renunţe la băutură. După ce-şi revine din criză,
începe şi psihoterapia, îl chemăm la control după o lună. Mulţi nu mai vin, dar
la cei care vin ne bucurăm că asta înseamnă că am avut succes şi cel puţin în
luna asta nu au mai băut. Sunt foarte puţini.
Cu toată averea într-o pungă de plastic
– Există un centru special pentru tratamentul adicţiilor?
– Nu avem, din păcate. Nu
există nimic organizat, nu avem centru de „alcoolici anonimi“ sau alte instituţii
de acest tip, cum sunt poate la Bucureşti. Aşa că, de multe ori, pacienţii
revin. Sunt clienţii noştri vechi. Eu mai şi glumesc cu ei: „Măi, dacă voi ne-aţi
asculta, dacă n-aţi mai bea, am rămâne şomeri“. E tragică gluma. Unii au ajuns
într-un asemenea hal de degradare că nu mai au familie, nu mai au nimic,
vagabondează cu toată averea într-o pungă de plastic, cerşesc, fac mici
servicii, dar tot ce câştigă dau pe băutură. Pentru oamenii ăştia ar trebui un
cămin-spital, dar, tot aşa, numai prin hotărâre judecătorească l-ai putea
interna obligatoriu acolo. În numele libertăţii, el face ce vrea, dar de obicei
se autodistruge. Şi asta se întâmplă peste tot în ţară, nu s-a investit nimic,
nu s-a făcut nimic în direcţia asta. Nici pentru alţi bolnavi psihici care, din
cauza bolii, nu mai sunt în stare să se autogospodărească.
– Începând din acest an, contractul cu Casa prevede ca, în cadrul
examenelor de bilanţ, medicii de familie să caute şi să identifice precoce
semnele de depresie şi consum problematic de alcool. Se întâmplă asta la
Slatina?
– Mai rar trimit medicii
de familie pacienţii, nu te poţi baza pe asta. Ne ajută mai degrabă la cei care
trebuie să urmeze tratament de lungă durată, primesc de la noi scrisoare
medicală şi-apoi îşi iau tratamentul de la medicul de familie.
– E încurajată colaborarea cu medicii de familie?
– La noi nu prea sunt
evenimente comune. Noi suntem mai periferici aşa. Nu avem întâlniri de genul
acesta. Colaborăm mai mult prin scrisoarea medicală, prin intermediul aparţinătorilor.
Nu avem o colaborare activă, programată.
– Apelează pacienţii din proprie iniţiativă la serviciile unui specialist
în psihiatrie?
– Nu prea, încă mai există
eticheta asta că: aoleu, nu la psihiatrie. Mulţi vin după ce sunt examinaţi la
UPU şi sunt trimişi la noi. Şi noi încercăm să-l lămurim pe om că nu are de ce
să se sperie. Uneori reuşim, de multe ori nu. Omul nu acceptă că ar avea ceva
de psihiatrie, la noi încă mai există astfel de reticenţe.
