În România, durerea este insuficient sau prost tratată, profesia de algeziolog nu este recunoscută şi nu există clinici profilate pe terapia durerii – acestea sunt câteva din realităţile subliniate de dl prof. dr. Ostin C. Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România, cu ocazia Zilelor Medicamentului de la Iaşi. Declaraţiile dsale şi ale altor lectori prezenţi la eveniment, în articolul semnat de dl Dumitru Şerban, corespondentul „Vieţii medicale“ la Iaşi.

 "> „Există atâta durere în România…“ - Viața Medicală
Diverse

„Există atâta durere în România…“

de Dumitru ŞERBAN - iun. 15 2012
„Există atâta durere în România…“

În România, durerea este insuficient sau prost tratată, profesia de algeziolog nu este recunoscută şi nu există clinici profilate pe terapia durerii – acestea sunt câteva din realităţile subliniate de dl prof. dr. Ostin C. Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România, cu ocazia Zilelor Medicamentului de la Iaşi. Declaraţiile dsale şi ale altor lectori prezenţi la eveniment, în articolul semnat de dl Dumitru Şerban, corespondentul „Vieţii medicale“ la Iaşi.

 

În perioada 24–26 mai a.c., la Iaşi, s-a desfăşurat ediţia a XXI-a a Zilelor Medicamentului. Manifestarea a fost concepută ca o succesiune de prezentări, comunicări ştiinţifice care au avut ca numitor comun durerea. Au fost implicaţi 40 de lectori, nume de marcă ale lumii medicamentului, atât din interiorul ţării, cât şi din afara graniţelor.

     Lucrarea care a deschis seria prezentărilor s-a intitulat „Durere şi societate“ (prof. dr. Ostin C. Mungiu, dr. Bogdan Tamba). Au urmat: „Terapii biologice – biogenerice şi biosuperi­oare“ (prof. dr. Horaţiu Boloşiu); „Vaccinuri terapeutice în tratamentul melanomului“ (farm. dr. Robert Ancuceanu); „Spinal cord stimulation in treatment of cronic pain: indications, mecanism, efficacy“ (dr. Edith Balan, Spitalul „Carmel“, Israel). De asemenea, în prima zi au mai fost susţinute două sesiuni de comunicări – oncologie şi pediatrie – în cadrul cărora a fost abordată tema durerii. Concret, în oncologie au fost prezentate temele: „Durerea în cancer – mecanisme, tratament“ (dr. Mihai Marinca); „Terapia antiangiogenetică – mecanisme de acţiune, efecte secundare, aspecte practice“ (dr. Dana Clement); „Terapii moleculare ţintite în hepatocarcinom – sorafenib“ (dr. Bogdan Gafton). Pe de altă parte, în cadrul sesiunii axate pe durerea în pediatrie au fost prezentate lucrările: „Tratamentul farmacologic modern al aritmiilor copiilor“ (conf. dr. Constantin Iordache); „Inhibitori de pompă protonică în pato­logia digestivă a copilului“ (prof. dr. Marin Burlea, dr. Valeriu Lupu); „Tratamentul medica­mentos dirijat de algoritm în diverse forme clinice ale artritei juvenile idiopatice“ (conf. dr. Constantin Ailioaie, dr. Ileana Ioniuc); „Modalităţi terapeutice noi în malignităţile copilului“ (conf. dr. Ingrid Miron); „Nou şi vechi în tratamentul lupusului eritematos sistemic la copil“ (prof. dr. Stela Goţia, dr. Alina Murgu).

Terapia durerii cronice

     În urma prezentărilor ştiinţifice din prima zi a evenimentului de la Iaşi, am stat de vorbă cu dna dr. Edith Balan, şef secţie ATI în cadrul Spitalului „Carmel“ din Haifa, Israel.
     Aţi mai participat la „Zilele Medicamen­tului“?
     – Da, în urmă cu patru ani, când am susţinut o conferinţă despre un medicament nou în durerea neuropatică.
     Ce aţi pregătit pentru ediţia de anul acesta?
     – Prezint o procedură care se practică deja de treizeci de ani în lume, mai exact, în durerea cronică pe care nu o rezolvă nici medica­mentele şi nici chirurgia. Concret, este vorba despre stimularea spinală în tratamentul durerii cronice. Durerea de spate este o epidemie astăzi, 85% din populaţie suferă de ea şi oamenii se duc la operaţii, de hernie de disc o dată, după aceea fac fixare spinală cu tot felul de metale, urmează diverse tratamente medica­mentoase, psihologice, iar când acestea nu ajută şi au eşuat, eu fac acest tratament, intro­duc un electrod în măduva spinării, care îi stimulează.
     Precizaţi-ne, vă rog, câteva detalii ale acestei proceduri.
     – Se bazează pe tradiţia că, dacă omul se loveşte, îl masezi în zona în care s-a lovit. De exemplu, mama mângâie copilul sau el se masează pentru că-l doare, de fapt stimulând nişte fibre care dau senzaţia de mângâiere la locul durerii. Fibrele care aduc durerea sunt altele, fără mielină. Cele care aduc senzaţia de plăcere se întâlnesc în măduva spinării, unde, prin electrodul introdus, le modulez şi le stimulez. Ele se intersectează cu transmisia durerii şi o înlocuiesc, în măduva spinării şi în creier. Această senzaţie se numeşte neuro­modu­lare: în loc să simţim durerea, simţim o senzaţie plăcută, parestezie.
     Cât timp se păstrează aceste senzaţii?
    – Toată viaţa! Se implantează un dispozitiv foarte scump, de 15.000 de dolari, dar, dacă iei în considerare, din punct de vedere medical, cât de mult cheltuieşte un om pe care îl doare spatele toată viaţa şi merge mereu la doctor, cumpără medicamente, face operaţii, ajungi la concluzia că e vorba de aceleaşi costuri şi investiţia este, practic, aceeaşi. Dacă punem acest dispozitiv destul de devreme, în jur de 45–50 de ani, pacientul stă cu el până la 70–80 de ani, având o viaţă mai uşoară. O pacientă căreia i-am introdus un astfel de dispozitiv lucrează în grădină…
     Acest electrod nu afectează munca de zi cu zi?
     – Nu. Apare o singură problemă, căci acum sunt porţi magnetice la aeroport. Nu e voie să se treacă printr-un câmp magnetic – fiind vorba de un electrod metalic, se poate mişca şi poate ajunge în creier, deci este şi periculos.
     Sunteţi de mulţi ani plecată din ţară, aţi învăţat aici, aţi învăţat şi acolo şi aţi profesat…
     – Cinci ani de specializare în anestezie şi terapie intensivă şi doi ani jumătate am făcut specializare în durere. Am două specializări, în anestezie şi durere. Sunt foarte puţini doctori care au această ultimă specializare, este nouă în lume. În Israel, specialitatea aceasta a început de un an; în America, de zece ani; în Europa, de doi-trei ani; în România – nu ştiu dacă există. Totuşi, suntem 50 de doctori specialişti pentru două milioane de pacienţi care suferă de durere.
     Ce părere aveţi de această manifestare?
     – Doctorii sunt foarte pregătiţi, se scriu lu­crări, oamenii publică. Sunt reviste internaţio­nale, pe care le urmăresc, în domeniul durerii, iar dacă văd un nume românesc, imediat îl remarc şi mă interesez. Este o legătură extra­ordinar de puternică între medicii anestezişti români şi cei israelieni. Zilele acestea se desfă­şoară, la Sinaia, congresul de ATI, în cadrul căruia există şi un simpozion româno-israelian, participă aproximativ 20 de profesori specialişti în anestezie. Este o tradiţie de a invita doctorii anestezişti israelieni în România. Eu nu m-am putut afla acolo pentru că am vrut să particip la acţiunea domnului prof. dr. Ostin Mungiu, din respect, pentru că aici m-am format.

Asociaţia Română de Algeziologie

     A doua zi a reuniunii a început cu adunarea generală a Asociaţiei de Algeziologie din România (AAR), urmată de prezentări structu­rate în trei sesiuni: durere şi analgezie, fizio-far­ma­cologie cardiovasculară şi varia (reumato­logie, antibioticoterapie, cercetare şi dezvoltare în domeniul medicamentului). Imediat după discuţiile reprezentanţilor Asociaţiei de Algeziologie din România, am discutat cu dr. Bogdan Tamba – şef de lucrări la disciplina farmacologie-algeziologie din cadrul UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi, trezorierul asociaţiei.
     Care sunt principalele obiective ale Asociaţiei de Algeziologie din România?
     – AAR a fost înfiinţată de şi la iniţiativa dlui prof. dr. Ostin C. Mungiu, ca un răspuns la nevoia societăţii medicale româneşti de a se apleca asupra durerii, sub toate formele ei. Principalul scop al Asociaţiei este îmbunătăţirea terapiei, a studiului şi a cunoştinţelor în domeniul durerii. AAR are, în acest moment, aproxi­mativ 350 de membri înscrişi, din toate sferele medi­cinii. Ca orice organizaţie profesională, desfăşurăm activităţi pe mai multe planuri, prin proiecte de cercetare – fundamentală, de laborator sau clinică. În acest context, în ultimii cinci ani, avem în jur de cinci milioane de euro investite de către diverse organisme naţionale şi internaţionale în proiectele de cercetare desfăşurate de AAR. Bineînţeles, toate acestea au fost posibile cu sprijinul UMF Iaşi şi al altor parteneri din Regiunea Nord-Est. Este o sumă semnificativă şi se reflectă nu doar în calitatea cercetărilor pe care le desfăşurăm, ci şi în cea a serviciilor medicale pe care membrii asociaţiei le oferă pacienţilor.
     Despre întrunirea din zilele acestea ce ne puteţi spune?
     – La „Zilele Medicamentului“ avem participanţi din toate sferele de activitate ale medicinii – medici cu foarte multe specializări, farmacişti, asistenţi medicali. Împreună cu aceştia încercăm să diseminăm informaţia pe care o acumulăm la nivel experimental sau din studii şi, apoi, să o distribuim către practicieni, pentru a îmbunătăţi starea de sănătate a pacienţilor.
     Alte proiecte din lista de priorităţi AAR?
    – Desfăşurăm, pe lângă proiectele de cercetare, şi proiecte educaţionale. Conferinţa anuală este un astfel de proiect. De cinci ani, la fiecare ediţie, organizăm un program educaţional sponsorizat integral de Asociaţia Mondială pentru Studiul Durerii. Concret, în cinci ani, şase membri ai noştri au beneficiat de granturi educaţionale care constau în cursuri oferite gratuit. Am avut cursuri pentru asistente de oncologie, medici de familie, oncologi, reumatologi, pentru farmacişti…

Durerea din patologia autoimună

     Una dintre cele mai interesante sesiuni a cuprins subiecte foarte variate. De exemplu: „Durerea musculo-scheletală în patologia reumatismală autoimună: o nouă abordare terapeutică“ (dr. Codrina Ancuţa); „Trombocitopenia indusă de heparină“ (conf. dr. Laurenţiu Şorodoc); „Durerea în endocrinologie“ (conf. dr. Ioana Cristina Amihăesei).
     După prezentarea celor trei lucrări, am stat de vorbă cu dna dr. Codrina Ancuţa, care ne-a adus în atenţie, într-o primă fază, amănunte despre durerea musculo-scheletală în patologia reumatismală autoimună, pentru ca apoi să puncteze asupra noii abordări terapeutice în acest tip de durere.
     Ne puteţi oferi câteva detalii asupra durerii din bolile autoimune?
     – Durerea musculo-scheletală de origine reumatismală îmbracă diferite aspecte, este omniprezentă, are o serie de atribute care o aduc în atenţia cercetătorilor şi a practicienilor, legate de frecvenţă, de indicatorii de morbiditate şi, mai puţin, de mortalitate, de mecanismele particulare de evaluare, dar şi de abordarea terapeutică. De asemenea, un element particular trebuie să facă referire la interfaţa durerii musculo-scheletale cronice persistente din patologia reumatismală cu dizabilitatea, cu factorii sociali, cu depresia. În mod esenţial, ne confruntăm cu patologia autoimună de tipul poliartritei reumatoide sau a spondilitei anchilozante, în care durerea cronică persistentă duce la dizabilitate şi, mai ales, la incapacitate de muncă. Adesea, chiar la o pensionare precoce şi, bineînţeles, la încadrarea în diferite grade de handicap.
     Care sunt cauzele acestora?
     – Cauzele reumatismului inflamator, în particular, dar şi ale reumatismului, în general, sunt multifaţetate. Concret, asistăm, pe de o parte, la particularităţile genetice, dar, pe de altă parte, la o bulversare a sistemului imun în bolile imuno-inflamatorii sau în alte condiţii. Pot exemplifica – suprasolicitarea, senescenţa, ca elemente esenţiale, care guvernează „cealaltă parte“ de reumatism degenerativ.
     De ce o nouă abordare terapeutică?
     – Pentru că ne confruntăm de foarte multe ori cu un anumit scenariu în reumatologie, anume că ne aflăm în faţa unei boli cu determinism imun cum este poliartrita, pe aceasta o tratăm conform normelor actuale, cu terapie patogenică, fie ea imunosupresoare, fie medicaţie novatoare – terapia biologică. Deşi reuşim să controlăm distrugerea tisulară, la nivel biologic, totuşi rămâne durerea musculo-scheletală persistentă, cronică, ceea ce ne arată că trebuie să avem şi o altă abordare. Aceasta, de fapt, a născut o serie de recomandări terapeutice. Noi, reumatologii, nu ne dorim să fim medici care guvernează terapia durerii, dar ne implicăm, alături de alte specialităţi, în controlul durerii. Durerea cronică, persistentă, legată de afecţiuni ale sistemului musculo-scheletal poate duce la depresie, tulburări cognitive sau comportamentale, deci lasă o amprentă deosebită asupra activităţii noastre cotidiene şi, mai ales, asupra calităţii vieţii.

Heparina şi trombocitopenia

     Dl conf. dr. Laurenţiu Şorodoc ne-a oferit detalii despre trombocitopenia indusă de heparină.
     – Este vorba despre o patologie destul de rară, dar în acelaşi timp subdiagnosticată. Concret, este un paradox medical – administrarea heparinicelor poate conduce la tromboze, invers efectului pentru care ele se administrează. Acest lucru este suficient de frecvent, 1–3% pentru heparinele nefracţionate, 0–2% pentru cele fracţionate – se însoţesc de o scădere moderată a trombocitelor. În fapt, sunt două forme, de tip unu şi de tip doi, cea agresivă, cea malignă, care necesită o modificare în terapie şi o diagnosticare foarte precisă, şi cea de tip doi, mediată imunologic. Există mai multe teste de diagnostic. Concret, cele cu specificitate şi sensibilitate suficient de bună sunt trei: ELISA, cel serotoninic şi cel de activare a plachetelor. Diagnosticul rămâne în special clinic, prin suprave­gherea numărului de trombocite la pacientul care primeşte heparinice, apoi intervalul de timp de minimum patru zile de tratament continuu cu heparină, excluderea altor cauze de trombocitopenie şi, în fine, prezenţa trombozelor, în special, venoase, dar pot fi şi arteriale.
     Ce trebuie să reţină un medic, pentru ca mai apoi să pună în practică, atunci când se confruntă cu o astfel de situaţie?
     – Să veghem la pacientul care necesită heparinoterapie asupra posibilei apariţii a acestui sindrom, care nu este o regulă, ci o posibilitate, dar care poate deveni ameninţător vital prin prezenţa trombozelor şi apoi a consecinţelor posibile, precum emboliile.
     Ce tratament se poate prescrie în acest context?
     – Trebuie întrerupt tratamentul heparinic şi înlocuită heparina cu anti­coagulante non-heparinice de tipul inhibitorilor de trombină sau inhibitori de factor X activat. Cel mai bun se pare că este fondaparina. În anii ’50–’60, era o efervescenţă medicală şi entuziasm în utilizarea heparinei, dar chiar şi atunci au apărut câteva observaţii, articole în care se incrimina heparina ca fiind promotor al unor tromboze, lucru care a rămas doar sub forma unor mici semnale, nu foarte mult băgate în seamă. Astfel, pe parcursul trecerii anilor, înmulţindu-se dovezile, s-a ajuns la conturarea diagnostică a acestui tip de patologie, astăzi relativ cunoscută în secţiile de ATI. În acest context, poate fi vorba despre accident vascular cerebral, infarct miocardic sau embolie pulmonară şi care necesită tratament de lungă durată cu heparină sau, deloc de neglijat, pacienţii dializaţi, la care conectorii sunt spălaţi cu heparină.

Tratament agresiv

     În ultima zi a evenimentului de la Iaşi am asistat la prezentarea Asociaţiei de Algeziologie din România (dr. Bogdan Tamba), respectiv „Tineri români în străinătate“ (dr. Tudor Azoicăi). Am discutat cu cel care este „sufletul“ Zilelor Medicamentului organizate la Iaşi, dl prof. dr. Ostin C. Mungiu, preşedintele AAR.
     Domnule profesor, vă rog, să faceţi o retrospectivă a „Zilelor Medicamentului“.
     – Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. În urmă cu douăzeci şi unu de ani, într-un laborator din Kogălniceanu, se adunau vreo douăzeci de oameni inimoşi care încercau să vorbească despre un medicament nou în momentul acela şi eram încurajaţi de prezenţa, printre noi, a regretatului acad. Ion Haulică, care mi-a spus: „Măi băiatule, dacă vrei să te cunoască lumea, nu te împrăştia într-o sută de părţi, ocupă-te de un lucru şi ocupă-te bine“. În felul acesta, am ajuns să mă ocup de medicament şi de farmacologie, mai târziu de durere.
     În prima zi a acestei manifestări aţi prezentat o lucrare interesantă, care a iscat şi discuţii: „Durere şi societate“. Ce este durerea, domnule profesor?
     – La noi acum se spune că definiţia cea mai bună este ceea ce spune bolnavul că simte. Fiecare dintre noi simte altfel durerea, aşa încât există o mulţime de definiţii sofisticate. Eu prefer o definiţie pe care a dat-o Allan Basbaum, la un congres mondial desfăşurat la Viena, în 1999, când a spus că durerea este „o boală a sistemului nervos, care trebuie tratată agresiv, indiferent de boala de bază care a provocat-o“. Acesta e lucrul care nu se ştie la noi, pentru că uneori durerea ca simptom este prezentă în zece mii de boli, aşa se spune, dar pe noi ne interesează durerea aceea care nu mai are valoare de semnal, ne interesează durerea aceea care îi face pe pacienţi să sufere, să nu se integreze în societate, în familie, să aibă o calitate a vieţii foarte proastă, or asta este durerea cronică, durerea în care boala de bază trece – cum este în nevralgia de trigemen, când boala trece, dar durerea persistă luni şi chiar ani, invalidând bolnavul. Împotriva acestui fel de durere încercăm noi să luptăm.
     Aţi vorbit de agresivitate. Cum să fie aplicată această agresivitate?
     – Când eu eram student, ni se spunea în facultate că dacă vine un bolnav şi-l doare burta să nu care cumva să-i dăm ceva să-i treacă durerea, că ar fi o mare greşeală, ci să-l lăsăm să sufere, ca să vedem încotro o ia durerea, cam ce direcţie are, să ne dăm seama ce organ suferă. Ei, această concepţie este total schimbată, iar acum se consideră că, dacă un bolnav cu durere se prezintă într-un spital şi în jumătate de oră durerea lui nu este tratată, avem de-a face cu incompetenţă…
     Cum este situată tematica durerii la nivel mondial?
    – În 2001, când eram consilier din partea României în Asociaţia Europeană pentru Studiul Durerii, ne-am prezentat la Strasbourg cu un document care purta şi semnătura mea, în care atrăgeam atenţia guvernelor din toată Europa să se aplece asupra problemei durerii, pentru că alinarea durerii este un drept al omului. Ţin minte că am semnat şi o chemare din aceasta, lansată de preşedintele Departamentului de Durere din Mexic, care a fost prezentată la Naţiunile Unite, ca dreptul de a nu suferi să fie considerat un drept fundamental al omului. Aceasta era în 2001. Anul trecut, la Montreal, s-a emis o declaraţie cam tot în acest sens şi s-a făcut o a doua şedinţă la Bruxelles, în care s-a amintit de legătura dintre durere şi societate, pentru că durerea nu interesează numai pe bolnav şi pe me­dic, ci, într-un grad foarte înalt, întreaga societate, pentru că oamenii cu dureri fie nu se prezintă la lucru şi asta înseamnă absenteism, fie se prezintă şi nu lucrează. Se pierd resurse, costă foarte mult tratamentul lor, când, de fapt, am putea face câte ceva să prevenim apariţia durerii. Rolul nu este numai al medicului, ci şi al celui care se ocupă de igiena muncii. El trebuie să asigure condiţii care să nu favorizeze apariţia durerii la locul de muncă. Ţin şi de psiholog, există o psihologie a muncii şi a activităţii, se ştie foarte clar că stresul determină durere. De exemplu, când ai o relaţie dificilă cu un şef care ţipă la tine, care te opresează, nu-i de mirare dacă apare o durere de spate. Se spune că durerea de spate, cea mai frec­ventă – o experimentează peste 70% din cetăţeni – poate fi rezultatul unui stres, nu apare doar din cauză că am ridicat o greutate sau că m-am aplecat brusc.
     Ce rezultate a avut demersul dumneavoastră?
     – O serie de state au reacţionat foarte bine şi destul de prompt, recunoscând durerea cronică ca boală în sine, pentru că astfel beneficiezi de medicamente compensate şi de toate drepturile pe care le ai când eşti declarat bolnav. La noi în ţară, durerea cronică nu este considerată boală în sine, nu am reuşit să convingem autorităţile că trebuie să fie înscrisă în aşa fel încât bolnavul să aibă acces la medicaţia respectivă şi să nu plătească de fiecare dată medicamentele.

Sapa şi lopata?

     Care sunt principalele inconveniente ale durerii în România?
     – În primul rând, în România, durerea este insuficient sau prost tratată şi spun acest lucru bazându-mă în primul rând pe graficele care ne arată câte substanţe analgezice se folosesc la noi în comparaţie cu alte ţări. Folosim în jur de 50% din câte opiacee se folosesc în Bulgaria, ţară care are opt milioane de locuitori, iar noi avem 20 de milioane. Este adevărat că stăm mai bine decât Republica Moldova, dar nu ştiu dacă acest aspect ne poate alina în vreun fel sau altul. Se poate face mult mai mult, iar noi am făcut. Noi suntem iniţiatorii Legii nr. 339/1995, care permite medicilor să aibă acces la analgezice puternice pentru bolnavii lor. Dar, din păcate, implementarea acestei legi merge foarte greu, din câteva motive: doctorii se tem să prescrie opiacee, morfină, bolnavii se tem şi ei pentru că există această superstiţie, abordare catastrofică – dacă ai ajuns să-ţi administreze cineva morfină, asta-i „sapa şi lopata“, ceea ce nu este deloc adevărat, iar, în al treilea rând, farmaciştii se tem să deţină aceste medicamente, pentru că au controale foarte dese şi foarte dure din partea organelor de poliţie, care au până la un punct mentalitatea de a-i considera pe doctori şi pe farmacişti nişte posibili dealeri de droguri…
     Aţi spus că pentru implementarea acestei legi sunt paşi destul de dificil de realizat. Unde ar trebui lucrat? Cine ar trebui să se implice?
   – Ceva-ceva s-a mişcat totuşi. La Iaşi, am făcut nenumărate cursuri cu medicii, ca să le reamintesc modul în care se dau opiaceele, să îi încurajez să înţeleagă că un bolnav care are dureri şi-şi face morfină nu devine dependent, dependenţi devin oamenii sănătoşi sau bolnavii cărora li s-a tratat durerea, dar medicul continuă să le prescrie medicamentul. Aici ar trebui mare atenţie şi aici am instruit medicii, am scris până acum vreo douăsprezece cărţi despre durere, de la ghiduri la tratat, în aşa fel încât să aibă la îndemână toate mijloacele. Şi, pe ici, pe colo, lucrurile mişcă, adică, de pildă, oncologii sunt cei care folosesc foarte bine opiaceele, numai că partea proastă este cea de pe piaţă – din cauza unor greşeli de management în minister, unele companii au ajuns să se retragă de pe piaţă şi bolnavii s-au trezit că nu mai au analgezice şi sunt condamnaţi să sufere chinuri groaznice… Unii dintre ei chiar se sinucid pentru că nu mai pot suporta durerile.

Algeziologia, o specialitate

     Care sunt experţii noştri în durere?
     – La noi nu este recunoscută profesiunea de algeziolog, de medic specializat în terapia durerii şi, din cauza aceasta, fiecare tratează durerea cum vrea, cum poate, după ureche, după cât este de competent şi cât s-a interesat. Eu am făcut, la un moment dat, înainte de a ieşi la pensie, un masterat în terapia durerii, tocmai pentru a forja nişte specialişti, dar el s-a terminat odată cu plecarea mea, iar ministerul încă nu a făcut niciun pas concret pentru recunoaşterea profesiei de algeziolog sau medic specialist în durere, aşa cum există în toate ţările civilizate.
     „Durere şi societate“. Ne-aţi spus câteva lucruri pe această temă.
     – Aş vrea să subliniez faptul că există nişte posibilităţi de a alina durerea, dar ele vor putea fi amplificate dacă vom face şi cercetări în acest domeniu, pentru optimizarea terapiei durerii. Dar, ca să faci cercetare, îţi trebuie bani, iar banii aceştia nu pot să vină numai de la Ministerul Sănătăţii, căci este un minister sărac. Transmit pe această cale celor care vor să audă şi să înţeleagă că, în alte ţări, se alocă resurse din partea Ministerului Muncii şi a Ministrului Mediului, pentru a preveni apariţia durerii la locul de muncă, se fac scaune mai ergonomice, se aranjează calculatoarele în aşa fel încât să nu stai strâmb în faţa lor, însă la noi nu se face nimic.
     Practic o comunicare mai bună între factorii de decizie ar duce la soluţii benefice.
     – Ar duce, dar vedeţi că lumea este ocupată cu alegerile, cu schimbarea guvernelor. Eu vorbesc de atâta vreme să se constituie clinici profilate pe terapia durerii, căci am închis acum toate spitalele, acest lucru este făcut pentru economie, e clar şi este adevărat că în unele locuri nu-şi justificau existenţa. Dar există atâta durere în România, insuficient sau prost tratată, încât nişte clinici sau chiar spitale profilate pe terapia durerii cronice ar fi mai mult decât benefice.
     La „Zilele Medicamentului“ aţi avut invitaţi specialişti din afara graniţelor…
     – Ce am făcut ca să meargă mai bine lucrurile în legătură cu terapia durerii? Una din realizările concrete sunt aceste întâlniri româno-israeliene, care au ajuns la a zecea ediţie. Aceşti oameni inimoşi, formaţi în România ca medici, ajunşi algeziologi în Israel, îşi plătesc drumul în fiecare an şi vin aici, însoţiţi şi de nostalgia că au făcut facultatea la Iaşi, ca să împărtăşească şi colegilor români din performanţele lor. Vreau să vă spun că, după Statele Unite ale Americii, Israelul este a doua ţară cu performanţe deosebite în materie de durere. În acele dureri intra­tabile, la care medicamentele nu mai ajută, se fac neurostimulări, tehnici invazive pe care ei le-au pus la punct. Dr. Edith Balan are vreo 350 de cazuri rezolvate. În felul acesta, aducând specialiştii şi arătându-le cum se face, sperăm să-i determinăm şi pe oamenii noştri să aibă curajul să trateze şi ei bolnavii aceştia care sunt în pragul disperării, tocmai din cauza faptului că nu îi mai ajută medi­camentele. Şi ceilalţi specialişti au venit cu prezentări interesante, despre terapia durerii la vârsta a treia. Se vorbeşte despre a găsi posibilitatea ca această a treia vârstă să permită omului să fie activ, să lucreze până la o vârstă mai înaintată, să fie util societăţii şi nu o povară şi lucrul acesta se face prevenind cronicizarea durerii. Despre aceasta au venit să vorbească specialiştii noştri din Israel.
     Perspective?
     – Din punctul de vedere al asociaţiei noastre, nu o să încetăm să milităm pentru optimizarea tuturor aspectelor care duc la o mai bună terapie a durerii. Mă refer la aspecte medicale, de învăţământ, de cercetare şi chiar pe plan legislativ, acolo unde putem îmbunătăţi legile şi normele care însoţesc aceste legi, pentru că nimic nu este bătut în cuie. Aşa cum m-am bătut şi am reuşit să schimb legea aceea din 1969 şi s-o fac pe cea din 2005, am să continuu să fac tot ceea ce ţine de mine şi de colegii mei încât să îmbunătăţim şi legea aceasta, dacă se vede că are unele neajunsuri.
     Tinerii sunt atraşi de acest domeniu?
     – Este o problemă, pentru că, în legătură cu algeziologia, am 24 de doctori formaţi de mine, confirmaţi. Ei bine, dintre aceştia, mai bine de jumătate au făcut tezele în domeniul tratamentului durerii, dar niciunul dintre ei nu poate fi intitulat specialist în terapia durerii cu patalama la mână, pentru că lucrează fiecare în alte specialităţi, iar vreo patru au plecat în America. Acesta este necazul, aici sunt atât de slab plătiţi şi sunt atât de tentante salariile în altă parte, încât este foarte greu să îi priponeşti, ca să spun aşa, că doar nu suntem pe vremea iobăgiei. Eu am putut sta aici (m-am dus în America şi m-am întors), dar foarte mulţi dintre cei de astăzi nu mai au niciun fel de idee şi consideră că la vârsta lor nu merită să se sacrifice pentru o cauză care lor li se pare că e foarte departe de a fi câştigată.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe