Citatul alăturat mi-a fost readus în
memorie de o știre relativ recentă, care se referă la capacitatea
de muncă a pensionarului american. În 2016, spune știrea, mai bine
de 20% din americanii trecuți de 65 de ani erau activi profesional.
Urma explicația. Unii o fac din dorința de a-și păstra
capacitatea intelectuală și profesională, alții din nevoia de a
completa un venit lunar insuficient pentru nevoile zilnice. Știrea
din ziar continua cu prezentarea avantajelor menținerii indivizilor
vârstnici în acele locuri de muncă unde se simte nevoia
experienței, raționamentului și înțelegerii unor fenomene și
evenimente, grație acumulării de-a lungul vremii a unor elemente
ajutătoare în folosul ajungerii la concluzii corecte.
Dar decizia de a mă ocupa de acest
subiect în cele ce urmează își are explicația în ocazia –
avută în urmă cu câteva săptămâni – de a mă întâlni cu
foști colegi de lucru, strânși cu toții în jurul unuia din șefii
de secție căruia i se sărbătorea ieșirea la pensie. Cu această
ocazie, privirile mi s-au îndreptat spre acele persoane (de ambele
sexe) cu care lucrasem și colaborasem ani de zile, posesoare ale
unei podoabe capilare de culoarea argintului. Din discuțiile
purtate, am înțeles că o bună parte din confrații mei pensionari
sunt încă activi profesional în diverse posturi și funcții, doar
parțial, de cele mai multe ori, dar unii chiar au rămas în funcții
de răspundere. Și, deodată, mi-am amintit de un cunoscut medic
anestezist american, șef de secție, pensionat la 80 de ani, precum
și de șeful laboratorului de microbiologie dintr-un spital din Tel
Aviv, aflat încă în funcție la o vârstă care se apropie de cea
de a zecea decadă a existenței sale terestre.
Acest subiect e departe de a fi pur
teoretic. În 2014, 14,5% din populația Statelor Unite depășise
vârsta de 65 ani. Cifrele statistice publicate foarte recent în
Israel arată că media de viață a ajuns în această țară la 84
de ani pentru femei și 81 de ani pentru bărbați.
Fără discuție, funcționalitatea
organelor vitale e negativ influențată de vârstă. De exemplu,
numărul nefronilor scade cam la 50% după vârsta de 65 de ani. Un
studiu recent prezintă date interesante: aproximativ 20% din
vârstnicii care au decedat din diferite cauze au prezentat la
necropsie obstrucții coronariene semnificative, nediagnosticate în
timpul vieții. Și alte organe vitale sunt afectate de vârsta
înaintată. Funcția hepatică scade cu vârsta, la fel și
capacitatea vitală și adaptarea cardiorespiratorie la efort. Oare
mai e nevoie să amintim aici scăderea capacității de memorie după
o anumită vârstă? Dar, așa cum menționează citatul alăturat,
aceste modificări fiziologice (unii le vor numi fiziopatologice), în
absența unor maladii clar diagnosticate, nu vor împiedica individul
în vârstă să acționeze și să continue să producă și să
contribuie, cu mijloacele sale reduse, la bunăstarea socială a unei
națiuni.
Ideea menținerii activității
profesionale a vârstnicului prezintă multiple fațete. În primul
rând, e vorba de pericolul șomajului în rândurile populației
tinere, în căutare de locuri de muncă. A nu se uita, Europa de azi
e bântuită de molima șomajului, mai ales la tineri, acesta
ajungând în unele țări la 25%. Problema devine mai acută dacă
ne punem în pielea patronului, doritor (sau nevoit) să reducă
cheltuielile de producție, iar menținerea pensionarului la locul de
muncă oferă acestuia doar o parte din salariul pe care ar trebui
să-l primească un om tânăr. Cu alte cuvinte, „tatăl” ia
locul „fiului” sau „fiicei”, devenind – cel puțin teoretic
– un concurent pentru același loc de muncă.
Dar mai sunt și alte aspecte, nu mai
puțin importante. E vorba de dificultatea, existentă sau nu, a
individului în vârstă de a se menține la curent cu progresul
intervenit în meseria sa, cu noile mijloace tehnologice care domină
aproape fiecare loc de muncă și cu nevoia de a memora anumite noi
noțiuni, gesturi și proceduri, în prezența scăderii
semnificative a capacității de acumulare de date. De cele mai multe
ori, individul vârstnic, care-și continuă într-un fel sau altul
activitatea profesională, e lăsat să se readapteze la noile
condiții fără a fi ajutat de administrația socială locală sau
națională. De aceea, eșecul devine, nu de puține ori, doar o
chestiune de timp, iar eșecul de acest fel are, fără doar și
poate, consecințe ce se pot arăta dezastruoase pentru persoana în
vârstă pusă în fața unei situații extrem de neplăcute. De aici
și până la nevoia imperioasă de a abandona locul de muncă „cu
coada între picioare” nu e decât un pas.
Acesta e momentul de a mă reîntoarce
la propria noastră profesie și la implicațiile vârstei înaintate
asupra capacității profesionale a medicului de azi. Cred că nu
există niciun dubiu privitor la faptul că, la acest început de nou
mileniu, realitatea dominantă în cele mai multe țări de pe
întregul mapamond (mai puțin Statele Unite), care obligă medicul a
se retrage din cauza vârstei, e eronată și cu consecințe
nedorite. Ele se referă nu numai la medicul în cauză, ci și la
daunele aduse societății, într-un cadru general în care lipsa de
medici e evidentă mai peste tot și în mai toate specialitățile
medicale.
Nu demult, am participat la Lisabona
la o discuție extrem de interesantă, inițiată de congresul de
toamnă al Societății europene de anesteziologie, despre retragerea
la pensie a medicului anestezist. Opiniile exprimate la masa rotundă
reflectau o imagine mohorâtă privitor la atitudinea administrației
medicale în acest subiect, iar aceasta nu este specifică doar
specialității ATI. În primul rând, discuțiile s-au concentrat pe
capacitatea medicului în vârstă de 65–67 de ani de a face față
cu succes sarcinilor sale profesionale. Concluzia era evidentă de la
bun început: datorită experienței acumulate de-a lungul unei lungi
cariere, medicul are posibilitatea de a-și continua activitatea atât
timp cât starea sa fizică și mintală îi permite să o facă.
Recomandarea propusă de participanții la dezbatere era una dublă.
În primul rând, se discuta importanța reducerii treptate a
volumului de muncă în anii de dinaintea vârstei de pensionare.
Indicația era de a reduce numărul de gărzi și chiar a numărului
de ore petrecute zilnic în spital. În plus, se discuta importanța
reducerii progresive a gradului de responsabilitate medicală și
administrativă. Cu alte cuvinte, era vorba de scăderea nivelului de
stres profesional și adaptarea treptată la o nouă situație, cea
de viitor pensionar care-și menține practic intactă capacitatea
profesională (adaptată la vârsta înaintată). Exemplele oferite
se refereau la gărzile de noapte, la lungile zile din sala de
operație, la urgențele care trebuie rezolvate fără întârziere,
la presiunea de producție de care suferă mai ales șefii de secții
și de unități. Scăderea treptată a sarcinilor zilnice, chiar
dublată de o anumită reducere a venitului lunar, trebuie luată în
considerare la vârsta care te apropie de momentul pensionării.
În același timp însă, nimeni nu
are dreptul să stea cu brațele încrucișate, să nu pregătească
pe medicul aflat în pragul pensiei pentru perioada următoare.
Experții consideră absolut necesară căutarea de soluții pentru a
menține nivelul teoretic al medicului vârstnic. Având în vedere
un fapt dovedit, anume că nevoia imperioasă de a te ține la curent
cu tot ce se scrie și se publică scade pe măsura vârstei, și
faptul că, treptat, medicul se limitează (în ceea ce privește
literatura) la acele subiecte restrânse care-l interesează în mod
special, devine evidentă nevoia de a găsi un remediu acestei
situații. Unii propun recertificarea, o realitate existentă deja de
câțiva ani buni în Statele Unite. Dar părerile sunt împărțite,
conflictuale, din cauza aspectului psihologic legat de reexaminarea
periodică.
Și atunci, te întrebi ce ar mai fi
de făcut în această direcție? Părerea mea e legată de
conștiința profesională a medicului, dublată de exigența și
vigilența colegilor mai tineri. Așa cum un rezident e obligat să
se pună la punct cu ultimele date din literatură, tot așa medicul
aflat în pragul pensionării sau chiar activ după pensie, doritor
de a continua să profeseze după termenul legal, trebuie să
citească și să-și actualizeze cunoștințele. Și așa cum un
medic începător e supravegheat în timpul activității sale și
îndrumat la nevoie, tot așa ar trebui să se petreacă lucrurile cu
medicul vârstnic.
Ca de obicei, soluțiile nu ne stau
la îndemână. Ceea ce nu înseamnă că ele nu trebuie căutate,
găsite și încercate. Pentru că în joc nu e numai prestigiul
medicului, ci (sau mai ales) soarta pacientului. Vorbe mari, în
spatele cărora se află o realitate care nu poate fi ignorată, nici
de medicul practician și nici de administrația medicală. Iar
semnatarul acestor rânduri, de doisprezece ani pensionar activ,
poate depune mărturie pentru toate aspectele discutate mai sus.
|
„În
ciuda faptului că majoritatea organelor vitale suferă de-a lungul
vieții un declin fiziologic progresiv, în absența unei maladii
obiective nicio funcție nu e suficient compromisă pentru a produce
decesul unei persoane chiar de vârstă extremă.”
(Edward
L. Schneider și Jacob A. Brody – New
England Journal of Medicine,1983) |
