Colegul respectiv a scris mai mult,
dar unele aspecte dau de gândit: „Vă scriu în primul rând să
vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care ni le-ați spus
astăzi, pentru îndemnul sincer la umanitate pe care ni l-ați
oferit, dar și pentru sfaturile și lecțiile pe care ni le oferiți
de fiecare dată, pentru a deveni oameni și dincolo de aceasta,
doctori. Vorbele au fost profunde, mișcătoare pentru mine și încă
câțiva colegi (nu prea mulți, ce-i drept). Eu conștientizez pe zi
ce trece că nevoia de schimbare este tot mai mare și în noi stă
puterea de a lucra să schimbăm în bine lumea ce ne înconjoară“.
Pare utopic, dar chiar este posibil.
„Nevoia o
simt, o conștientizez și, pentru câteva momente trecătoare, chiar
îmi imaginez că este posibil să contribuim la schimbarea în bine.
Asta până deschid ochii și văd mai atent lumea din jur. Nu știu
dacă asta se întâmplă în toate facultățile, în toate seriile,
în toate grupele sau este ceva aparte în sfera în care noi ne
desfășurăm activitatea, însă noi, aici, «ne mâncăm precum
câinii». Pentru buget, pentru note, pentru prestigiu, pentru câteva
sutimi în plus, pentru orice
ar putea să te facă să te simți «mai bun și mai tare» față
de celălalt, pentru orice ar putea să te ajute să-ți fie ție
bine și dincolo de asta să-i fie și celuilalt rău. Am observat că
nu pare să fie suficient doar să-ți fie ție bine dacă și
celălalt reușește, cumva. Este o nevoie acută de contrast, de
ieșire în evidență. Vă spun sincer că de când am intrat în
această facultate am ajuns să cred că răutatea e o boală acută,
care murdărește, întinează tot ce atinge, răutatea este
contagioasă, este până la un punct insidioasă, ascunsă și
letală, fără tratament spre vindecare sau măcar ameliorare“.
Până la acest
mesaj nu am mai citit astfel de gânduri scrise de un tânăr de
circa 20 de ani. Se pare că realitatea este mai aprigă în
comparație cu ceea ce avem senzația că știm. Se pare că nevoia
de (inițial) stopare a acestei evoluții maligne și apoi de
întoarcere a direcției reprezintă ceva stringent. Mai stringent
decât îmi închipuiam! Continuu să citez din mesaj: „Am colegi
cărora dacă le ceri un curs își pitesc caietul în genți doar ca
să nu-ți arate și ție lecția de la care ai lipsit (asta mi se
pare nu doar răutate, ci și o mare prostie). Am colegi care învață
limbi străine din anul întâi de facultate (ex. germana «că în
Germania e bine»). Am colegi care nu-și întreabă profesorii care
este misiunea unui doctor, ce implică și nu cer sfaturi (atunci
când li se oferă ocazia să discute liber și să afle despre
medicină ca profesie), ci ei vor să știe care mai sunt
specializările care oferă sporuri și care sunt cele mai căutate
specializări peste hotare. Am colegi pe care dacă îi întrebi dacă
au înțeles cum este la o anumită lecție și îi rogi să îți
explice, îți spun că nu au fost acolo, deși i-ai văzut deja că
lecturau cursul subliniat și răs-subliniat. Am și colegi care se
așază mai în spate la lucrări sau la examene și copiază cu
telefon și cască... și chiar sunt mândri de asta. Uneori îi auzi
spunând despre cei care învață că sunt «niște proști». Am
colegi care sunt prieteni cu mine, așa, deodată, la teste, iar pe
strada nu-mi zic nici măcar «bună», ci își întorc capul în
altă parte atunci când mă văd.
Și mai am și colegi, mulți, care
se dau pe lângă profesori ca, indiferent de materie și oricât de
strict ar fi baremul, tot mai există pe undeva și subiectivitate.
Iar aici metodele sunt variate: de la ștersul tablei, la făcut
prezența în locul profului, ajutat la corectatul lucrărilor
celorlalți colegi și până la prezentat analize personale și
cerut sfaturi despre boli în familie (nu zic că nu sunt reale, dar
sunt prezentate tuturor profesorilor de la lucrările practice și
câteodată și la curs) pentru a câștiga empatie. Și măcar de
s-ar menține doar atât, doar la o atitudine de profitori și s-ar
abține mai apoi să emită diverse apelative cu care îi descriu pe
profi, mai apoi, în afara orelor și în fața colegilor – mai
precis în fața așa-zișilor colegi.
Și da, avem și
profesori care ne spun că trebuie să avem mai întâi și mai întâi
grijă la cerințele pacientului; dacă îți vine un om cu vreun
abces și vrea antibiotice, tu trebuie să îi dai că «trebuie să
fie mulțumit pacientul și dacă așa vrea, apoi așa să fie», iar
eu încep să am îndoieli pentru că în anul doi ni s-a spus și că
«voi nu sunteți oricine și nu faceți orice, ci aveți o misiune»
sau că «voi nu trebuie să acceptați să lucrați în modul –
clientul nostru, stăpânul nostru» și stau și mă gândesc și,
nu știu sigur, dar cred că ar trebui să fim altfel în primul rândnoiși
încă de acum, căci dacă acum ne certăm pe note, cu siguranță
ne vom bate pe pacienți“.
Iată cum un singur viitor coleg, în
câteva rânduri, a dat atâtea exemple și a vorbit despre atât de
multe motive de îndoială. Nu este ușor ca la 20, 21 sau chiar la
mai mult de 21 de ani să faci față cu succes atâtor tipuri de
agresiune. Viitorii colegi au nevoie de multă tărie. Această tărie
ar trebui să se câștige în primul rând acasă și în școala
primară unde toți trebuie să se formeze.
Redau în continuare din mesajul
primit: „Și chiar este contagios – nu o dată mi s-a întâmplat
să mă întreb: de ce să fiu așa când toată lumea este altfel?
De ce să muncesc pentru ceva ce ceilalți pot obține ușor și fără
efort prea mare? De multe ori îmi este efectiv rușine că mă
gândesc la asta și chiar sper să rezist cât mai mult încercând
să procedez așa cum cred că este corect. Nu în ultimul rând
vreau să mă scuzați pentru acest mesaj sincer și pentru această
nevoie puternică de deschidere și descărcare a sentimentelor și
frustrărilor pe care le-am acumulat până acum. Doresc să vă rog
să nu prezentați acest email la curs pe vreun slide sau cumva
pentru că probabil ar rezulta un cerc relativ bine definit de
«vinovați» în relație cu toate cele ce am menționat. De
asemenea aș vrea să vă spun că vă admir și vă mulțumesc
pentru tot!“.
Am ținut cont de rugăminte și am
lăsat să se aștearnă un timp de la primirea acestor rânduri,
până astăzi când m-am decis să le îndrept către cititor, cu
necaz și cu speranță. Multe sunt motivele care te pot necăji, dar
nu avem voie să ne pierdem speranța.
Continuu cu
următoarele gânduri exprimate de viitorul nostru coleg: „Înțeleg
acele vremuri de care ne-ați povestit și mi-au povestit și
părinții și bunicii mei; probabil tocmai acele condiții grele de
viață îi făceau pe oameni să fie mai apropiați și mai uniți.
Acum că avem de toate, nu suntem cum ar trebui să fim“. Și
închei cu o parte a răspunsului meu: Știu ce spui. E drept, nu am
trăit așa ceva pentru că seria mea a fost o serie unită, grupa
mea a fost o grupă foarte unită. Nu ne-am ascuns niciodată un
curs. Am trăit în „altă lume“ și parcă în „altă viață“
și nu era deloc mai ușor. „Muream de frig“, ni se oprea
curentul electric în timp ce învățam, stăteam la coadă
dimineața la ora 3 ca să putem prinde un kilogram de zahăr sau de
făină... și multe altele. Dacă vrei să reziști – se
poate!
Acest mesaj îl
transmit tuturor viitorilor colegi cu care lucrez. Este un mesaj
adevărat: Se poate! Putem să fim colegi, putem să ne organizăm în
echipe pentru a desăvârși lucruri bune, de calitate, putem
colabora, putem schimba lucrurile în bine – dacă
vrem!
