M-am
întrebat de ce 90% din lectorii prezenţi la conferinţa naţională a Asociaţiei
pentru Medicina Sexualităţii din România (AMSR) au vorbit strict despre cuplul
heterosexual, de parcă tulburări de tipul disfuncţiei erectile i-ar ocoli pe
homosexuali. Profesorul Nicolae Calomfirescu mi-a explicat că, până nu demult, toate referirile de la întâlnirile
ştiinţifice se făceau strict la viaţa sexuală a cuplului căsătorit. Trăim într-o
ţară caracterizată de valori conservatoare şi, tocmai de aceea, este mare nevoie
de o conferinţă dedicată medicinii sexualităţii.Disfuncţia erectilă
– „Sunt un ratat, deoarece erecţia mea nu a fost 100% rigidă“;
generalizare – „Dacă am avut probleme cu erecţia aseară, înseamnă că voi avea
din nou şi în această dimineaţă“; neîncredere şi negativisim: „Partenera mea
spune că am o erecţie bună pentru că nu vrea să-mi rănească sentimentele“;
cititorul de gânduri – „Nu am nevoie să întreb, ştiu cum s-a simţit noaptea
trecută“; oracolul – „Sunt sigur că lucrurile vor merge prost în seara
aceasta“; reacţie emoţională – „Când un bărbat simte că ceva este adevărat, aşa
trebuie să fie“; imperativul „trebuie“ domină gândirea masculină; prevestirea
catastrofelor – „Dacă nu reuşesc să obţin o erecţie în seara aceasta, partenera
mea mă va abandona“. Apoi, trebuie clarificat că disfuncţia erectilă este o
problemă de cuplu, nu afectează doar bărbatul sau doar femeia. Prin urmare,
este nevoie de implicarea ambilor parteneri în rezolvarea disfuncţionalităţilor
apărute în viaţa sexuală.Dacă nu întrebi, pacientul ar putea fi prea jenat să-ţi spună
Dorinţa sexuală diminuată
Efectele antipsihoticelor asupra prolactinei
Caracterul
interdisciplinar al manifestării a fost pus în evidenţă şi prin abordarea unor
teme din sfera psihiatriei. Şef de lucrări dr. Bogdan Patrichi (Bucureşti) a propus
o discuţie despre efectele antipsihoticelor asupra prolactinei. Anomaliile
neuroendocrine şi, în special, hiperprolactinemia sunt frecvent întâlnite la
pacienţii cu schizofrenie trataţi cu antipsihotice, contribuind la riscul
apariţiei unor complicaţii medicale precum ginecomastia, galactoreea,
amenoreea, disfuncţiile sexuale, tumorile mamare, osteoporoza şi afecţiunile
prostatei. Prin proprietatea de antagonism dopaminergic, unele antipsihotice
determină creşterea secreţiei de prolactină, perturbând astfel funcţionarea
axei hipotalamo-hipofizo-gonadale. Acest efect advers este direct proporţional
cu capacitatea de antagonizare a receptorilor D2 situaţi la nivelul sistemului
nervos central. Chestionarea directă în privinţa efectelor adverse este mai
utilă decât măsurarea prolactinemiei fără a lua în considerare tabloul clinic,
deoarece prolactinemia nu se corelează întotdeauna cu manifestările ei clinice,
a explicat dr. Patrichi.Trebuie să tratăm cuplul, nu penisul
Toxina botulinică şi incontinenţa urinară
O alternativă terapeutică pentru sindromul vezicii hiperactive este studiată de dr. Andrei Manu-Marin, specialist în neurourologie, şi echipa sa. Acesta a prezentat protocolul de studiu-pilot şi mai multe cazuri în care incontinenţa urinară a fost tratată cu toxină botulinică de tip A. Obiectivul cercetării este de a determina eficacitatea şi profilul de siguranţă ale unei singure doze de 500/750 de unităţi de toxină botulinică tip A, administrată prin injectare intradetrusoriană în 15/30 de locuri, la subiecţi cu hiperactivitate a detrusorului, în cazul pacienţilor ce nu au prezentat răspuns terapeutic sau nu au indicaţie de medicaţie anticolinergică. Este urmărită, ca rezultat principal, reducerea numărului de episoade de incontinenţă urinară, iar ca rezultate secundare – scăderea frecvenţei micţiunilor, îmbunătăţirea calităţii vieţii, creşterea volumelor medii eliminate per micţiune. Unul dintre cazurile prezentate a fost al unei paciente de 23 de ani, cu peste 20 de micţiuni în timpul zilei şi al nopţii, volume medii mai mici de 180 ml, manifestări de imperiozitate şi incontinenţă, cu reacţii adverse la antimuscarinice şi efect benefic moderat, fără efect la stimularea electrică. Administrarea de 500 de unităţi de toxină botulinică de tip A a dus la dispariţia imperiozităţii şi incontinenţei pentru aproape şase luni, când a fost făcută reinjectarea.
Sexualitate şi cancer
Dr. Woett Gianotten este un specialist olandez în
oncosexologie şi sexologia reabilitării fizice. De peste 35 de ani este
implicat în proiecte complexe privind sexualitatea şi intimitatea pacienţilor
cu boli cronice, dizabilităţi fizice şi cancer. La Bucureşti a vorbit despre
importanţa abordării sănătăţii sexuale a pacientului oncologic.
Care a fost mesajul
pe care aţi dorit să îl transmiteţi prin prezentarea dumneavoastră?
Cel
mai important este că toţi medicii şi psihoterapeuţii trebuie să întrebe despre
sexualitate, pentru că pacienţii nu spun aceste lucruri fără să fie întrebaţi.
Pacienţii vor ca doctorul/psihologul să iniţieze conversaţia. Iar doctorii îşi
spun de multe ori: n-a menţionat nimic, deci probabil nu e nicio problemă. Nu
ai de unde să ştii cât de importantă este sexualitatea pentru ei. Pentru unii,
sexualitatea nu este importantă deloc, dar pentru cei mai mulţi este foarte
importantă, iar în multe cupluri se poate ca sexualitatea să nu conteze aşa
mult pentru pacient, ci pentru partener. Aşa că trebuie să întrebi. Dacă
pacientul spune „nu“, e ok, ţi-ai făcut datoria. Dacă spune da, trebuie să
continui. Ceea ce se întâmplă adesea este că pacientul spune că nu are
probleme, apoi discută acasă cu partenerul şi data viitoare îţi povestesc.
Sunt diferenţe
culturale în ceea ce priveşte relaţia dintre pacient şi medic?
Cred
că România este puţin în urmă faţă de Olanda. Olandezii sunt foarte deschişi faţă
de sexualitate, de mai bine de 30 de ani facem ore de educaţie sexuală încă de
la nivelul gimnaziului. Toţi medicii tineri sunt foarte adaptaţi la educaţia pe
teme de sexualitate şi ştiu să discute aceste subiecte. Chiar şi-aşa, nici lor
nu le vine întotdeauna uşor să iniţieze conversaţia. În cazul cancerului, e
foarte important şi rolul asistentelor. Oncologii, de multe ori, sunt foarte
ocupaţi, iar în Olanda avem asistente specializate pe oncologie care au mai
mult timp pentru discuţiile cu pacienţii.
Cum influenţează
cancerul în mod specific problema sexualităţii?
Eu
lucrez şi în reabilitarea medicală cu pacienţi cu AVC, scleroză multiplă etc. În
acele situaţii, boala în sine cauzează disfuncţiile sexuale. În cancer, tratamentul
cauzează disfuncţiile. Chimioterapia face mult rău hormonilor, radioterapia la
fel. Intervenţiile chirurgicale pot afecta nervi importanţi pentru erecţie sau
pentru lubrifiere. Este un motiv în plus pentru care medicii trebuie să
abordeze aceste probleme, răul făcut este responsabilitatea noastră şi trebuie
să îl reparăm.
Credeţi că pregătirea
medicului ar trebui să includă cursuri speciale dedicate educaţiei pe teme
sexuale?
Sigur,
ar trebui să fie inclusă în curricula şcolii de medicină. În Olanda, avem o
educaţie de sănătate sexuală foarte bună în şcoli, chiar şi în unele şcoli
primare. Şi avem separat, pentru medici, cursuri speciale în facultate. În şcoala
de medicină nu mai este vorba despre a accepta sexualitatea, ci de a îndrăzni să
întrebi despre sexualitate. Ca profesionişti, ar trebui să fim în stare să
abordăm probleme foarte intime. Le cerem pacienţilor să se dezbrace în cabinet
sau la spital, le cerem să ne spună ce culoare are scaunul lor, să îşi depărteze
picioarele mai mult la vizita la ginecolog. Şi acestea sunt întrebări foarte
intime, aşa că de ce să nu îi întrebăm şi despre sexualitate? Acum cinci ani,
ministrul sănătăţii din Olanda a susţinut un discurs foarte important pe tema sănătăţii
sexuale, în faţa Parlamentului, şi a menţionat cinci piloni ai educaţiei
sexuale: prevenţia sarcinilor nedorite, prevenţia abuzurilor sexuale, a bolilor
cu transmitere sexuală şi HIV/SIDA, acceptarea diversităţii sexuale şi, cel
de-al cincilea, plăcerea. Plăcerea este o parte foarte importantă a educaţiei
sexuale. Şi este şi singurul mod prin care poţi ajunge la adolescenţi.
Rezultatul politicilor noastre este că avem procente foarte scăzute de sarcini şi
avorturi la adolescenţi, dar şi procente reduse ale bolilor transmisibile
sexuale.
În România, medicii
vorbesc doar despre cuplul heterosexual. Cel puţin la congrese. În Olanda?
Nu, în Olanda avem o societate deschisă şi foarte pragmatică. Înainte existau destule întrebări cu privire la comunitatea gay, dar ei s-au deschis şi au format un grup important, coeziv. Când ne-am confruntat cu SIDA, comunitatea gay din Olanda a fost foarte bine organizată şi au putut preveni astfel multe boli cu transmitere sexuală, inclusiv HIV. Este un proces bidirecţional, schimbarea trebuie să vină şi dinspre comunitatea gay şi dinspre cea medicală. Acum ne învăţăm studenţii ca, înainte să facă istoricul sexual al pacientului, să îl întrebe dacă are un partener, bărbat sau femeie. E o întrebare pe care şi eu o pun inclusiv persoanelor foarte tradiţionale. De pildă, islamicilor – avem foarte mulţi în Olanda. Nu obiectează niciodată la întrebare, pentru că realizează că este parte din responsabilitatea mea să ştiu. Şi faptul că am pus întrebarea le arată că sunt respectaţi.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe