Reputaţia
internaţională are două laturi: una ştiinţifică, măsurată prin diverşi
indicatori scientometrici, şi alta organizatorică, exprimată prin funcţii în
conducerea societăţilor internaţionale. Există vreo condiţionare reciprocă
între cele două situaţii? Care ar fi de
preferat?
Recunoaşterea internaţională (globală) a
meritelor ştiinţifice se realizează prin progresia de la vizibilitate la reputaţie
şi apoi la notorietate. Vizibilitatea
se obţine numai prin publicaţii acceptate de revistele de vârf ale domeniului şi
care sunt luate în consideraţie în opera unui număr substanţial de cercetători
din alte ţări. La capătul celălalt al spectrului, notorietatea reflectă consensul comunităţii ştiinţifice că
descoperirile făcute au avut un rol pivotal în dezvoltarea domeniului şi este
însoţită, în ştiinţele biomedicale, de premiul Nobel. Reputaţia se află între vizibilitate şi notorietate; nu poate fi obţinută
fără publicaţii importante şi constituie o condiţie indispensabilă pentru
notorietate. Dintre medicii României secolului 20, a ajuns la notorietate
George Em. Palade, laureat al premiului Nobel în 1974, şi au avut reputaţie
internaţională Victor Babeş, Thoma Ionescu, Ion Cantacuzino, Gheorghe
Marinescu, Mihai Ciucă, Dan Gavriliu şi Nicolae Simionescu.
Reputaţia nu se poate obţine decât prin
respectarea deplină a bunelor maniere ştiinţifice: să nu plagiezi sau să te
autoplagiezi; să nu-ţi publici majoritatea lucrărilor în reviste pe care le
editezi sau pe care le controlezi instituţional; să nu te autocitezi mai mult
decât este strict necesar; să nu exagerezi importanţa descoperirilor tale; să-i
laşi pe alţii să te laude; să nu-ţi foloseşti funcţia administrativă pentru a
obţine finanţare pentru proiectele tale.
Mai trebuie spus că reputaţia ştiinţifică
este ca un club select, în care intri relativ tânăr, la recomandarea unui
membru. George Palade a ajuns membru în National Academy of Sciences, în
Statele Unite, înainte de a împlini 50 de ani, la recomandarea mentorului său (şi
co-laureat al Premiului Nobel) Albert Claude, de la Rockefeller Institute.
Reputaţia celui mai remarcabil cercetător din domeniul biomedical din România,
acad. Maya Simionescu, a început în timpul anilor de colaborare cu Palade, la
Rockefeller şi apoi la Yale, materializată în 26 de articole, dintre care 14 înJournal of Cell Biology, cea mai bună
revistă a specialităţii. Reputaţia se amplifică prin câştigarea competiţiilor
adevărate pentru suport financiar, cum ar fi granturile obţinute de acad. Maya
Simionescu de la National Institutes of Health din Statele Unite, pentru
decenii de cercetare în România.
Funcţiile în conducerea societăţilor internaţionale
pot consolida reputaţia, dar nu sunt suficiente pentru a o stabili. În primul
rând, pentru că, în general, societăţile internaţionale sunt mai puţin
importante – pe plan ştiinţific – decât societăţi naţionale din Statele Unite,
Marea Britanie sau Germania. Apoi, funcţiile de conducere în societăţile ştiinţifice
internaţionale prestigioase au caracter predominant administrativ şi durată
foarte scurtă, mandatele fiind încredinţate pentru unul-doi ani, timp
insuficient pentru obţinerea unei reputaţii. Invitaţia de a ţine o prelegere la
o sesiune plenară a unei societăţi de calibrul American College of Cardiology,
Endocrine Society sau American Psychiatric Association semnifică reputaţia
internaţională incomparabil mai mult decât un rol formal în administrarea
acestor organizaţii.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.
