Ferice
cel sărac cu duhul, această expresie își păstrează un loc de
cinste în memoria mea de vorbitor de limbă română, iar o
interpretare inedită a ei poate conduce la substratul citatului de
mai sus. Ignorantul nu are dubii, pentru că îndoielile provin doar
din situații în care răspunsul la întrebări e dificil de găsit.
Iar cel care nu întreabă nu poate avea dificultăți în găsirea
unui răspuns la o întrebare nerostită. Dacă trăiești în
același mediu tot timpul, fără a fi interesat de ce se întâmplă
în jur, poți fi mulțumit de situația ta pentru că nu ai cum s-o
compari cu a altuia. Și cum poți afla de existența celuilalt dacă
nu ajungi la el?
Poate
că nici Hipocrate, nici Vesalius și nici Galileo nu au circulat în
lumea mare și totuși fiecare din ei a oferit omenirii noțiuni de
extremă importanță, fără de care știința modernă nu ar fi
putut exista. Dar de atunci și până în epoca modernă s-au produs
schimbări esențiale, printre care înmulțirea centrelor în care
știința a evoluat în mod paralel, drept pentru care noua realitate
a impus necesitatea cunoașterii a ceea ce s-a produs, s-a inventat
și s-a inițiat în alte părți ale lumii. În această situație,
închistarea în propria ta existență și atmosferă poate avea
doar rezultate nefaste. De fapt, pericolul e dublu. În primul rând,
nimic nu te va împiedica să descoperi din nou America, să ajungi
la niște concluzii de mult cunoscute și utilizate în lumea
întreagă și în felul acesta să irosești muncă, energie și
resurse. Dar, în același timp, nu e exclus ca acela izolat în
propria sa lume să nu poată evolua pe măsura necesităților,
întrucât nu are posibilitatea de a cunoaște realizările obținute
în alte părți ale lumii, de a le cântări și de a prelua ceea ce
se dovedește de valoare și demn de pus în practică.
Aș
vrea să fiu bine înțeles. Pledoaria mea nu se referă numai la
soluția călătoriilor în străinătate, în căutarea acelor
ultime realizări dintr-un domeniu sau altul, ci dorește să
contribuie la permanenta campanie de doborâre a zidurilor de care se
înconjoară uneori profesionistul, fie din indolență, fie dintr-o
exagerată (și nejustificată) autoapreciere. În urmă cu ani,
într-un centru universitar israelian, conducerea instituției a
descoperit că între cele trei clinici de chirurgie generală ale
aceluiași spital nu există nicio legătură profesională. Fiecare
clinică avea propriile sale sfere de interes, rezidenții nu erau
expuși activității celorlalte secții, totul se petrecea într-o
atmosferă patriarhală, în care ocaziile de a învăța din
realizările sau din greșelile altuia erau practic inexistente. Nu
voi continua cu amănuntele legate de această situație greu de
explicat, pentru că ele nu prezintă importanță. Contează că
fenomenul de izolare în propria carapace nu se referă doar la
opoziția cunoașterii a ce se întâmplă în alte părți ale
lumii, ci chiar în stricta vecinătate.
Nu
mă pregătesc să explic lucruri cunoscute, acea rutină de a te
informa la fața locului și de a încerca să copiezi noțiuni sau
tehnici noi, care, odată însușite, pot contribui în mod clar la
activitatea din clinică sau din laborator. Ceea ce doresc să scot
în evidență e fenomenul de frustrare ce-l cuprinde pe vizitatorul
aflat într-o instituție spitalicească extrem de bine dotată, în
care aparatura și medicamentele includ cele mai noi produse, în
care pacientul beneficiază de condiții hoteliere și de tratament
mult superioare celor pe care cel în vizită le-a lăsat acasă la
el. M-am lovit de această situație nu o dată, mai ales în
perioadele mele de specializare și perfecționare pe continentul
nord-american. Lăsasem în urmă, în Israel și în spitalul meu, o
situație care putea fi considerată acceptabilă, un nivel de
îngrijire a pacientului comparabil cu multe alte instituții
similare din alte părți ale lumii, dar ceea ce am întâlnit în
primele mele contacte cu medicina americană și canadiană mi-a
indicat imediat existența unui decalaj semnificativ și care, fără
discuție, nu putea fi neutralizat cu ușurință. În acele momente,
întrebarea a fost pe cât de simplă, pe atât de gravă: pentru ce
m-am zbătut să ajung într-un loc de unde nu mă pot întoarce
decât încărcat cu o doză semnificativă, dureroasă și
inhibitoare de frustrare, o senzație de inutilitate care putea să-și
pună amprenta pe tot ce urma să fac acolo, departe de casă și
apoi, întors acasă, pe activitatea mea de rutină?
Soluția
pe care am găsit-o, după o scurtă constatare a situației la fața
locului, e cunoscută multora. Decizia luată în acele momente a
fost de a despărți acele aspecte întâlnite și care nu puteau fi
preluate sau copiate de cele care puteau fi duse acasă și puse în
aplicare fără prea mari eforturi financiare și fără substanțiale
investiții și eforturi.
Sper
să fiu scuzat dacă, din motive lesne de înțeles, mă voi limita
la câteva exemple din propriul meu câmp de activitate. Mă refer în
primul rând la sistemul organizatoric pe care l-am găsit în
secțiile de terapie intensivă, din care o bună parte aveau deja o
lungă istorie de activitate susținută. Având în vedere că
fiecare secție se bucura de aportul mai multor specialiști, doar
unul din ei era direct responsabil pentru tratamentul pacienților
internați, rotația efectuându-se săptămânal. În felul acesta,
rezidenții și asistentele medicale aveau la dispoziție o singură
adresă, nu rămânea loc pentru indicații contradictorii și totul
căpăta o nuanță uniformă care contribuia la bunul mers al
secției.
Un
alt exemplu simplu, eficient și de copiat fără mari eforturi a
fost regula – păstrată cu sfințenie – de întâlnire zilnică
a specialistului coordonator în acea săptămână cu familia
fiecărui pacient internat în secție, întotdeauna la ora
prânzului, după terminarea vizitei de dimineață, și trasarea
tuturor sarcinilor pentru acea zi. Această măsură pur
organizatorică și cu caracter etic și uman are ca efect nu numai
punerea la curent a familiilor privitor la starea pacientului, dar și
scăderea simțitoare a numărului de plângeri împotriva
personalului. Fenomenul e cunoscut: majoritatea reclamațiilor (unele
ajungând în sălile tribunalelor) provin din ignorarea cerinței
elementare a pacientului și/sau familiei de a primi toate amănuntele
legate de tratament, prognostic și eventualele efecte secundare.
Dar
mai există un aspect legat de cunoașterea în amănunțime a ceea
ce se petrece în alte părți ale globului. E vorba de ocazia ce i
se oferă vizitatorului de a-și crea relațiile necesare pentru o
cooperare profesională sau științifică cu colegi de breaslă.
Ideile aparțin mai întotdeauna unui singur individ, dar nu o dată
simți nevoia de a-ți uni puterile (și posibilitățile) cu cele
ale unor confrați interesați de același subiect. Studiile
multicentrice au devenit de zeci de ani o realitate indiscutabilă.
Ele oferă șansa unei fertilizări intelectuale reciproce, dar și
utilizarea unor resurse la care altminteri cercetătorul izolat nu
are acces. În cazul unei țări mici, cu o populație redusă,
necesitatea asocierii mai multor centre pentru efectuarea unui studiu
clinic de amploare e evidentă. Multe studii necesită recrutarea
unui număr mare de pacienți, o cerință care de cele mai multe ori
nu poate fi rezolvată decât în sistemul multicentric.
Sunt
convins că se vor găsi printre cititori mulți care vor încerca să
minimalizeze anumite aspecte descrise mai sus, aducând un argument
greu de combătut. E vorba de largul acces la informație din zilele
noastre, care permite acumularea de date precise, publicate, care pot
oferi răspunsuri la întrebări. Oare ce poate fi mai simplu decât
să accesezi un site și să selectezi acele publicații care îți
pot lumina calea, fie spre un tratament adecvat, fie spre efectuarea
unui studiu științific? Departe de mine gândul de a subaprecia
importanța informației tipărite și difuzate pe toate căile
posibile. Dar numai cineva care nu a efectuat niciodată o cercetare
clinică sau de laborator își poate închipui că, scris, cuvântul
înlocuiește relația directă cu grupul de confrați având același
interes științific. Una e să citești în cartea de bucate cum se
face ciorba și alta e să asiști în bucătăria șefului la toate
fazele de producție!
Mulți
dintre cei care vor hotărî să citească aceste rânduri până la
sfârșit vor ajunge foarte repede la concluzia că de fapt eu bat la
porți deschise și că amănuntele descrise mai sus sunt
arhicunoscute de mai toți slujitorii lui Esculap. Dar chiar dacă
așa stau lucrurile, arta învățării presupune întoarcerea
repetată la unele aspecte care, deși cunoscute, nu sunt întotdeauna
însușite. De aceea, sper că aceste gânduri vor fi primite în mod
pozitiv și mai ales constructiv. Pentru că nimeni nu poate ști
unde se află, în orice moment, dacă nu se folosește de repere
concrete și corecte, așa cum bine amintește citatul alăturat.
|
 „Drumul
spre inteligență e întortocheat, lung și greu, dar numai dacă
vei vedea lumea vei reuși să știi unde te afli în orice moment.“
(autor
anonim)
|
