Cu prima salvă trasă de artileria sudistă
asupra portului Charleston, din Carolina de Sud, la 12 aprilie 1861, a început
Războiul civil american, cel mai distrugător război din istoria naţiunii. Avea
să dureze patru ani şi să coste vieţile a peste 700.000 de militari şi civili.
Statele sudice, care susţineau menţinerea
în sclavie a celor trei milioane şi jumătate de înrobiţi, s-au constituit
într-o confederaţie, cu capitala la Richmond, Virginia şi avându-l ca preşedinte
pe Jefferson Davis.
Confederaţia a avut trei drapele, dar al
doilea, adoptat în 1863 şi cunoscut cel mai bine sub numele de „drapelul de
luptă“, a devenit un simbol al mândriei sudiste, al bravurii cu care statele
din fosta confederaţie au îndurat greutăţile înfrângerii şi al recunoştinţei
lor faţă de cei căzuţi în lupte, cei mai mulţi fără a fi ei înşişi proprietari
de sclavi. Drapelul nu a fost interzis şi – în multe state sudice – el a fost
în continuare arborat în locurile publice. În anul 1890, toate statele
americane existente la acea dată în uniune şi-au ales propriile drapele.
Steagul naţional 
a şase dintre statele americane au avut încorporate în
designul lor elemente din drapelul confederat. Azi numai două state, Arkansas şi
Mississippi, mai au în imaginea drapelelor lor părţi din fostul steag de luptă.
Dar acelaşi steag a fost adoptat ca simbol
de o asociaţie rasistă americană de tristă amintire Jim Crow (Jim „Cioroiul“).
Aceasta a fost înfiinţată în 1920 şi şi-a luat numele nu de la un personaj, ci
de la un cântec de succes compus de „Daddy“ Rice în anul 1828, Jump Jim
Crow! („Ţopăie, Jim Cioroiule!“), care îi batjocorea pe negri.
Asociaţia „Jim Crow“ şi-a legat numele de
multe acte oribile, a participat la numeroase acţiuni de persecuţie, violenţă şi
linsaj, a fost în strânsă legătură cu grupările Ku Klux Klan şi a fost scoasă
în afara legii prin votul Congresului din 1965. Această asociaţie a pângărit
steagul confederat şi l-a făcut sinonim
cu rasismul primitiv şi violent, cu ura nemotivată. Alte asociaţii de extremă
dreaptă, aşa-numitele asociaţii pentru supremaţia alba, care au în ideologia
lor rasismul şi antisemitismul şi care sunt încă legale, au asociat în
simbolistica lor steagul confederat cu svastica. Ultima are o istorie foarte
veche şi un obiect din colţ de mamut, pe care este scrijelită zvastica, găsit
de arheologi pe teritoriul Ucrainei, s-a dovedit a avea o vârstă de peste
10.000 de ani. Frecvent găsit în religiile hindusă, budistă şi jainistă, ca şi
în cultura popoarelor din Valea Indului, simbolul zvasticii are semnificaţia
binelui şi al purtării de noroc. În anul 1920, Partidul Naţional Socialist
(nazist) German a adoptat zvastica ca o emblemă a mişcării lor şi, prin
aceasta, vechiul semn al binelui a devenit simbolul urii, al crimelor de război
şi al genocidului rasist la scară naţională. După sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial, arborarea zvasticii a fost declarată ilegală în Germania,
Polonia, Lituania şi Ungaria. O încercare de a interzice acelaşi simbol în
Uniunea Europeană a eşuat, când majoritatea statelor nu au votat pentru.
La 17 iunie 2015, Dylann Roof, un tânăr alb
de 21 de ani a intrat în istorica biserică Emanuel African Methodist Episcopal
Church din centrul oraşului Charleston, Carolina de Sud. În biserică, un număr
de enoriaşi, împreună cu pastorul, dezbăteau un capitol din Biblie. Roof a
asistat la seminarul religios aproape o oră, apoi s-a sculat, a scos la iveală
armele şi a deschis focul, ucigând opt credincioşi şi pe pastor, după care a
fugit. Prins în mai puţin de două zile, a dezvăluit motivele rasiale care l-au
împins la asasinatul inocenţilor în biserică. Multe materiale din locuinţa lui,
inclusiv steagul confederat şi zvastica, au dezvăluit în ce măsură mintea lui
Roof era impregnată de gânduri sociopate şi de rasism criminal.
Întreaga naţiune americană a fost profund
impresionată de crima vicioasă din Charleston. Trecuseră 154 de ani de când
războiul civil se declanşase acolo şi puţini credeau că şi astăzi albii din
Carolina de Sud mai pot avea sentimente atât de ostile populaţiei negre. Dar şocul
publicului american a fost şi mai mare când ceva uimitor s-a întâmplat la doar
câteva zile de la crimă. După ce şi-a îngropat morţii, comunitatea neagră s-a
reunit în aceeaşi biserică şi, după rugăciunile pentru liniştea şi pacea
victimelor, a hotărât în unanimitate să-l ierte pe asasin. Ei au spus că – în
felul lor de a înţelege credinţa creştină – nu pot răspunde urii cu ură.
Omorul rasist din Charleston a redeschis o
dezbatere mai veche, aceea a arborării steagului confederat în spaţiile
publice. Congresul statului Carolina de Sud a votat în unanimitate interzicerea
drapelului şi în ziua de 10 iulie 2015 vechiul drapel a fost coborât de pe
cupola clădirii federale. El a fost împăturit cu grijă, aşa cum se face la
funeraliile militare, şi dus la muzeul de istorie al statului, unde a fost pus
alături de alte obiecte aducătoare aminte de onoarea trecutului istoric al
poporului american din Carolina de Sud. La care se adaugă măreţia gestului
făcut de familiile celor ucişi în propria biserică, ale căror rude şi prieteni
au avut puterea de a înlătura tentaţia răzbunării din minţile şi sufletele lor.
