Newsflash

Progresul în medicină

de Prof. dr. Gabriel M. GURMAN - nov. 17 2016
Progresul în medicină
     Citatul alăturat mă întoarce cu insistență la poveștile copilăriei, anume la expresia humuleșteană: „Muieți-s posmagii?“ sau la cea cu așteptarea căderii drobului de sare. Inteligența poporului nu a iertat pe nimeni, mai ales nu pe leneși și nu pe cei pasivi. Dintotdeauna se știa că numai inițiativa și hărnicia pot împinge omul înainte și-i pot asigura progresul și prosperitatea.
     O legendă rămasă neconfirmată relatează un concurs pentru ocuparea postului de medic șef de secție la un spital din centrul Israelului. Unul din candidați era adjunctul șefului de secție ieșit la pensie. La întrebarea comisiei de concurs: care a fost aportul candidatului la progresul și dezvoltarea secției în acei mai bine de zece ani în funcția de adjunct, pretendentul la post a declarat că, în toată acea perioadă, schimbările au fost efectuate la inițiativa șefului de secție. Inutil de amintit „verdictul“ comisiei, care a considerat candidatul incapabil să creeze o atmosferă propice pentru a sigura progresul secției pe care dorea s-o ia în primire.
     Din păcate, și în România, și în Israel, posturile de conducere în sectorul medical sunt asigurate pe viață. Doar o cumplită abatere de la norme, un comportament total inacceptabil sau, bineînțeles, ieșirea la pensie de vârstă sau de boală pot elibera un post de șef de clinică. De aceea, de multe ori (poate de prea multe ori), „șeful“ se lasă pe tânjeală după o anumită perioadă de timp, pentru că siguranța zilei de mâine nu merge mână în mână cu căutarea acerbă de soluții noi, uneori incerte ca rezultat, pentru rezolvarea unor probleme și deficiențe existente.
     Lipsa grijii de mâine, exprimată în limba ebraică prin cuvântul „definitivat“, e de fapt un atavism al societății socialiste (comuniste?), în care asigurarea postului avea (și mai are) ca efect așa-zisa liniște la locul de muncă, elimina pericolul zguduirilor și schimbărilor, pentru că cine îndrăznește să miște lucrurile când orice modificare ți-ar putea pune în pericol poziția la locul de muncă? Apropo, Asociația Medicilor din Israel încearcă în ultimii ani să rezolve acest grav aspect al sistemului medical, propunând limitarea la un număr de ani a poziției de șef de secție sau de unitate, cu mențiunea că venitul celui sau celei care părăsește postul și se reîntoarce în rândurile medicilor din secție sau clinică să rămână nemodificat.
     Replica la care mă aștept va susține că nimeni nu poate acționa și mai ales conduce într-o atmosferă de incertitudine, care obligă la căutarea unor soluții pentru permanentizarea poziției, în loc să facă loc grijii pentru îmbunătățirea situației, spre binele locului de muncă (și, în cazul nostru, spre binele pacientului). De asemenea, mi se va argumenta că nesiguranța poziției de mâine e o caracteristică a capitalismului modern sau, cum îl numea defunctul președinte al Israelului, Șimon Peres, capitalism porcesc. Dar răspunsul meu se bazează pe o vestită frază rostită de Ronald Reagan, fostul președinte al Statelor Unite, care explica de ce un șomaj de 5% e cel mai potrivit economiei americane: o proporție mai mare ar produce instabilitate economică, iar una mai mică slăbește necesitatea de a te lupta pentru propriul tău loc de muncă, știind că nimeni nu-l pune în pericol, concurența fiind practic inexistentă.
     Întorcându-ne la profesiunea noastră, întrebarea care rezultă din citatul cunoscutului scriitor Aldous Huxley e în ce măsură, într-o situație care poate fi considerată adecvată cerințelor și posibilităților existente, e încă nevoie de inițiativă, de o permanentă activitate de măsurare a calității muncii depuse și de căutare de noi soluții pentru a aduce îmbunătățiri. Sau poate are dreptate francezul: mai binele e dușmanul binelui? Răspunsul, care la prima vedere e ușor de dat, e de fapt mult mai complicat și mai nebulos.
     O secție clinică, un laborator, o policlinică care performează în mod mai mult decât satisfăcător ar trebui, cel puțin în aparență, să se ocupe de menținerea ștachetei ridicate la acel nivel și să ia toate măsurile necesare pentru a preveni o deteriorare a activității de rutină. Dar, în medicină (nu numai, dar mai ales!), lucrurile nu stau tocmai așa. Lipsa de progres poate fi, de fapt, un regres. Medicina progresează în mod continuu, cu sau fără voia noastră. Dinamica activității medicale e evidentă în orice domeniu și la orice pas. Se fac în permanență încercări de a introduce noi metode de diagnostic și tratament, unele necesitând încă studii suplimentare pentru a fi validate, altele penetrând în practica cotidiană pe ușa din față, întrucât în spatele lor se află deja studii și cercetări care nu lasă loc semnelor de întrebare.
     Să ne închipuim o clinică de chirurgie cardiacă. Până acum 10–15 ani, practica intervenții pe cord deschis cu succes, prezentând un procent de vindecare foarte apropiat de cel acceptat de comunitatea medicală. Aparent, singurul scop al șefului de secție ar fi trebuit să fie permanenta căutare a metodelor pentru menținerea înaltului standard, printr-un continuu proces de educație a noilor cadre, prin asigurarea continuității activității diagnostice și a tratamentului postoperator. Dar lucrurile nu stau pe loc. Chirurgia pe cord deschis dar fără stop cardiac și fără utilizarea pompei cord-plămân s-a dovedit, din anumite puncte de vedere, superioară celei clasice, nemaivorbind de tehnica non-invazivă fără necesitatea toracotomiei, mai ales în cazurile în care comorbiditatea pacientului ar pune în pericol rezultatul intervenției. Oare e cazul a pleda în favoarea însușirii noilor tehnici și pentru punerea lor în practică cât mai repede și cu cât mai bune rezultate? Și cum ar trebui interpretată inerția secției de anestezie, neinteresată să acumuleze experiență în domeniul ecocardiografiei transesofagiene, în prezent absolut necesară ca mijloc de monitorizare intraoperatorie?
     Este evidentă necesitatea de a ține pas cu progresele profesionale și a găsi metodele cele mai potrivite pentru punerea lor în practică. Dar ar trebui să menționăm deschizătorii de drumuri, inițiatorii și inventatorii, care nu se mulțumesc cu situația existentă și caută noi soluții pentru probleme doar parțial rezolvate sau chiar nerezolvate. Exemplele se țin lanț și pot fi găsite în orice jurnal medical respectabil, nu e intenția mea de a plictisi cititorul cu amănunte pe care le poate găsi în literatură.
     Doresc să mă refer și la un alt aspect al activității noastre, cel în care, la intervale diferite, apar noi protocoale și ghiduri care reglează practica noastă cotidiană. Am mai avut ocazia, nu o dată, să amintesc minirevoluția produsă de unanima acceptare a noțiunii de medicină bazată pe dovezi, principiu care acompaniază cu succes experiența de ani de zile a medicului practician. În prezent, nimeni nu mai poate susține sau aplica o metodă de diagnostic sau tratament care nu e validată pe scară largă și care nu e pusă sub semnul întrebării. În ziua de azi, principiul evidenței de netăgăduit a cucerit și sălile tribunalelor, judecătorii cerând celor două părți dovezi în sprijinul pozițiilor prezentate de acuzare sau de apărare.
     Toate argumentele de mai sus ar trebui să-l convingă pe fiecare dintre tinerii noștri confrați de importanța progresului, nu numai în sensul aplicării celor mai noi metode, dar și al necesității de a deschide noi căi, prin cercetări asidue, bine puse la punct metodologic, și care să producă articole științifice apreciate și acceptate de comunitatea medicală. Dar aici intervine una dintre semnificativele deosebiri în ceea ce privește practica avansării pe linie științifică și didactică a tânărului confrate, în diferite locuri de pe mapamond. În multe țări ale lumii, inclusiv Israel, avansarea academică depinde numai de succesele medicului din punct de vedere științific și profesional. Odată ce poate răspunde pozitiv la toate criteriile de avansare, tânărul medic primește poziția academică adecvată. Pe vremuri, credeam că numai la Academia Franceză candidatul la suprema poziție de membru e nevoit să aștepte decesul unui academician pentru a-i lua locul! Se pare însă că această anomalie nu e doar apanajul Franței. Nu o dată, în frecventele mele vizite în România (care nu e singulară în această direcție!), am fost martorul unor discuții legate de acest dureros aspect în promovarea cadrelor tinere în lumea academică medicală. Departe de a mă considera cunoscător al realității românești și la fel de departe de mine e intenția de a oferi sfaturi. Dorința mea e doar să amintesc celor interesați în progresul medicinii românești că anumite lucruri se petrec diferit în diferite părți ale lumii.
     Orice comunitate medicală are absolută nevoie de cadre inventive, inițiatoare, creatoare de drumuri noi, posesoare ale unei experiențe de succes, în lumina citatului huxleyan. Și poate că anumite schimbări în sistem pot aduce la rândul lor o schimbare a tendinței de a căuta progres și promovare pe alte meleaguri.
 

„Definiția experienței de viață nu e oferită de ceea ce ți se întâmplă, ci de felul cum exploatezi ocaziile pe care le cauți.“ (Aldous Huxley, 1894–1963)

 

 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe