Din discuțiile purtate cu mai mulți colegi de breaslă, am înțeles
că personalitatea lui Amos Oz, scriitor israelian și candidat peren la Premiul
Nobel pentru literatură este cunoscută multora în România. De aceea, nu voi insista
asupra prezentării celui care e socotit azi cel mai de succes scriitor israelian
in viață. Voi menționa doar că citatul alăturat pare a nu-i aparține, el apărând
în ultimul volum al scriitorului, în care însuși Oz mărturisește ignoranța sa cu
privire la adevărata origine a acestei interesante afirmații. Oz folosește fraza
pentru a consolida teza după care nicio ființă umană nu poate avansa, nici ca individ
și nici ca națiune, fără a avea în permanență atenția îndreptată spre trecut. Trecutul
reprezintă baza de la care pornește orice inițiativă, iar fără trecut orice idee
nouă poate fi respinsă, fie pentru că se dovedește a nu fi nouă, fie pentru că e
construită pe un foarte șubred teren al argumentelor. Așa cum spunea un foarte apropiat
confrate de breaslă, atunci când dorea să ironizeze tendința unora de a transforma
fiecare noțiune veche într-una originală: „El primul și înaintea lui mulți alții“.
Simt nevoia să iau o distanță
critică față de acea parte a frazei lui Oz care se referă la „parbrizul mat“. În
ochii mei, interesul inițial în spatele oricărui proiect de cercetare își are originea
în viziunea largă și corectă a celor ce urmează să se întâmple, adică o viziune
bazată pe ceea ce cercetătorul vede prin „parbrizul“ transparent și nicidecum mat.
Doar o privire atentă asupra ceea ce se întâmplă în jurul tău și probabilitățile
evoluției unei situații într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat poate conduce
la o concluzie veridică și demnă de urmat.
Un exemplu care-mi vine în minte e saga virusului Zika. Acest agent
patogen a fost izolat pentru prima oară în urmă cu aproape 70 de ani, dar importanța
sa a rămas izolată vreme de decenii în pădurile virgine ale Ugandei, undeva în Africa.
Deși prezența sa fusese corelată cu diverse stări patologice, cum ar fi așa-zisa
febră galbenă sau encefalita japoneză, interesul științific provocat de existența
acestui virus a rămas la un nivel foarte scăzut, insuficient pentru a produce cercetări
importante, în scopul eradicării și prevenirii efectelor sale nocive. Dar iată că,
în urmă cu aproximativ un an, o privire prin „parbrizul“ transparent a depistat
cu ușurință elemente noi legate de infecția produsă de Zika, mai ales legate de
influența nefastă asupra fătului. Din acel moment, a fost nevoie de o întoarcere
la trecut, de o privire foarte atentă prin „oglinzile retrovizoare“, pentru a înțelege
originea agentului infectant și de aici până la puzderia de proiecte de cercetare
puse în aplicare în prezent (inclusiv încercările de a pune la punct un vaccin eficace)
nu a fost decât un pas.
Medicina a recunoscut dintotdeauna
importanța și meritul înaintașilor, deschizătorilor de drumuri, creatorilor de noi
domenii, celor care au reușit, în trecut, să influențeze evoluția pozitivă a diverselor
domenii de specialitate și a căror contribuție a fost și a rămas esențială pentru
generațiile următoare de clinicieni și cercetători. Aș dori să mă refer aici la
un exemplu din domeniul specialității mele. E vorba de celebrul chirurg și anatomist
român Thoma Ionescu. Printre altele, el e recunoscut ca părintele rahianesteziei
înalte. În anul 1908, Ionescu și asistentul său, Amza Jianu (pe care l-am cunoscut
personal în anii ʼ50 ai secolului trecut) au prezentat ideea rahianesteziei pentru
chirurgia cervicală, iar ulterior profesorul a demonstrat aplicabilitatea ideii
la Clinca Mayo din Statele Unite, utilizând metoda pentru o intervenție pe tiroidă.
În teorie, ideea rahianesteziei înalte pare mai mult decât periculoasă, iar motivul
e clar: efectul paralizant asupra musculaturii respiratorii. Dar, pentru prima oară
în istoria medicinii (spun pentru prima oară pentru că nu am găsit în literatură
date anterioare), a fost enunțată și demonstrată ideea folosirii poziției pacientului
pe masa de operație pentru a împiedica efectele negative ale stovainei hipobarice.
Mulți ani mai târziu, diverși clinicieni au preluat ideea originală și au modificat
tehnica pozițională în cazul utilizării în rahianestezie a substanțelor anestezice
hiperbare.
Aparent, lucrurile sunt simple și de la sine înțeles. Doar că problemele
de personalitate, existente sub forma sindromului de „hiperego“, împiedică mulți
clinicieni și cercetători de a se reîntoarce la izvoarele ideii originale și fac
abstracție de ce s-a întreprins și demonstrat înaintea lor. Și aici ne lovim de
inerentele greutăți de depistare a unor situații de ignorare a trecutului. Nu mă
refer la bine-cunoscuta vină penală, aceea a plagiatului unei lucrări sau cercetări
– în prezent, există metode de a descoperi „furturi“ nu de lucrări întregi, ci chiar
de doar câteva fraze copiate dintr-un articol și reproduse într-o nouă lucrare,
„uitând“ a menționa sursa inițială. Dificultatea e produsă de simplul fapt că o
idee poate fi copiată, readusă în laborator sau reprodusă clinic, iar articolul
care cuprinde rezultatele (indiferent dacă ele infirmă sau confirmă pe cele anterioare)
nu pomenește faptul că ideea care a stat la baza lucrării nu e deloc originală,
ci a fost folosită deja în trecut. Această situație are mari șanse de a trece neobservată.
De aceea, nimeni nu poate măcar estima magnitudinea problemei, dar fiecare editor
de jurnal medical cunoaște fenomenul, îl acceptă ca atare și singura rezolvare (ipotetică)
e ca unul din cititorii noii lucrări să cunoască istoria ideii și să aducă la cunoștința
redacției faptul reprobabil. În acest gen de situații, „oglinda retrovizoare“ nu
funcționează.
Dar nu întotdeauna faptele se petrec într-un cadru cu nuanțe negative.
Nu o dată, cercetătorul sau clinicianul se află în fața unei idei pe care o consideră
originală și singura metodă la dispoziție pentru a depista lucrări anterioare pe
aceeași temă e căutarea cu ajutorul „motoarelor“ aflate la îndemâna tuturor. Și
aici survine o nouă dificultate. După cum se știe, nu tot ce se publică apare și
în rețelele de internet. Bariera de limbă e crucială în acest caz, iar articole
publicate într-o limbă „periferică“ nu se bucură de includere pe lista electronică
a lucrărilor cu același subiect, ci rămân complet ignorate de imensa majoritate
a celor ce activează în același domeniu. Ba, mai mult, din motive nu întotdeauna
obiective, responsabilii de „motoare“ electronice refuză să recunoască anumite publicații
științifice, chiar când acestea publică articole în limbi de circulație internațională.
Întrebarea care necesită un răspuns logic e cea care se referă la
posibila sau probabila daună produsă de ignorarea unor lucrări cu subiect foarte
asemănător, dacă nu identic. În ochii mei, principalul personaj afectat este însuși
autorul noului articol. Neputința sa (sau lipsa de dorință) de a ajunge la lucrări
anterior publicate pe aceeași temă îl împiedică să-și valideze rezultatele sau din
contră, să dispute rezultate diferite, încercând să-și apere „cauza“, apelând la
argumente solide și ușor de susținut.
Literatura medicală cunoaște nenumărate situații în care o lucrare
infirmă rezultate anterioare (sau nu reușește să confirme) pe aceeași temă. Rezultatele
contradictorii au darul de a crea un cadru propice de discuții, dar mai ales au
ca efect impulsul de a continua cercetările și de a ajunge la adevărul științific.
Uneori, e nevoie de grupe mai mari de pacienți, alteori lipsa de omogenitate a grupului
cercetat produce rezultate greu de confirmat de alții. Ceea ce înseamnă că publicul
cititor, clinicieni și cercetători, va fi afectat de lipsa posibilității de a compara
rezultatele obținute cu cele publicate anterior. Concluzia ce se desprinde e că
absolut orice rezultat al oricărei cercetări trebuie pus sub semnul întrebării,
până ce e validat prin cercetări ulterioare.
Cunosc acest impuls instinctiv, de a accepta concluziile unor lucrări
care vin să confirme impresii și senzații anterioare, și ușurința cu care aceste
rezultate sunt adoptate și chiar puse în aplicare, fără a aștepta confirmarea lor
prin publicații ulterioare. Clinicianul ce sălășluiește în fiecare din noi caută
cu fervoare metode de îmbunătățire a prognosticului pacientului său și orice rezultat
încurajator al unei lucrări publicate are șanse de a fi transferat din paginile
revistei la patul pacientului. Dar „oglinda retrovizoare“ propusă de Amos Oz capătă
aici o importanță greu de minimalizat. Ea trebuie să ajute clinicianul să găsească
rezultate deja publicate, studii care au plecat de la aceeași idee, dar care au
urmat un protocol diferit, iar faza următoare constă în analiza profundă și obiectivă
a tuturor datelor publicate și obținerea de concluzii bazate pe fapte și nu pe impresii.
Sunt conștient de greutățile ce se ivesc în calea punerii în practică
a acestui mecanism. Dar avem o obligație supremă, de a ajuta pacientul aflat în
grija noastră și, în primul rând, de a respecta principiul hipocratic de a nu face
rău înainte de a face bine. De aceea, mi-aș permite, cu toată modestia necesară,
să modific fraza lui Amos Oz și s-o refac într-un mod care să reflecte foarte des,
importanța oglinzii retrovizoare, menționând că și ceea ce se observă prin parbriz
posedă o importanță demnă, de luat în considerare.
„Viața este ca o mașină cu parbriz mat. Nu te poți ghida decât
după ce se reflectă în oglinzile retrovizoare. Așa ne este destinat tuturor să conducem.“
(Amos Oz, n. 1939) |