Patru şi jumătate dimineaţa. Iese fişa de
solicitare cu diagnosticul: tulburări paroxistice de ritm. La observaţii: puls
100, TA 14/9. Bărbat, 60 de ani. Deloc cu mintea limpede la ora aia, mă mai uit
o dată... Nu prea pricep. Tensiunea aia sună bine, chiar şi pulsul, dar
bănuiesc că o fi vreunul aritmic. Aproape că sper asta! Pe drum spre caz, mă
gândeam: poate nu are tensiunea 14, ci 24 şi o fi vreo eroare de calculator.
În fine, ajungem la caz. Bărbat înalt,
bine, ochi albaştri, frumos în tinereţe, încă păstra urmele şarmului.
– Bună dimineaţa! Ce s-a întâmplat?
– Păi, am palpitaţii.
Să vedem. Monitorizare EKG, TA. Toate bune.
Puls 90, ritm sinusal. TA 14, SpO2 100%.
– Vă doare ceva?
– Nu, m-am trezit că aveam palpitaţii.
– Posibil, doar că acum nu aveţi. Ritmul e
regulat, frecvenţa e bună, tensiunea la fel.
– Ar trebui să merg la spital?
– După părerea mea, nu, dar... cum doriţi! (Ah,
urăsc să spun asta)
– Ştiţi, probabil că sunt bine pentru că...
Ştiţi ce am făcut? M-am înţepat la deget şi am lăsat să curgă nişte sânge.
Câteva picături!
Vai! Întreb şi eu:
– De ce aţi făcut asta?
– A, păi am citit pe internet că aşa previi
un accident vascular.
Greu m-am abţinut să nu-i spun că data
viitoare să bage un ac pe venă şi să lase să curgă jumaʼ de litru. Nu i-am spus
decât că asta e manevră de epoca de piatră. Dar, brusc, uitându-mă la colegul
meu şi el la mine, am decis într-un glas:
– Haideţi, totuşi, la spital. Pentru
investigaţii!
– Ştiţi, aparţin de CASAOPSNAJ...
Ha! Un cadru. Pensionat la timp!
– Nu contează, domnule, e bun şi
Universitarul.
Pe drum, îmi părea rău. Mă gândeam că şi-l
merită Spitalul Militar Central. Da, dar m-am înviorat! Şi are Municipalul o
cafea bună cu scorţişoară... Mm...
