General
vs. specific, regional vs. local – în sănătatea publică. Care ar fi răspunsul
„corect“ pentru România?
(Dr. A. M.)
Sănătatea publică a devenit o „industrie“
gigantică şi tentaculară în anii care au trecut de când William Welch a înfiinţat,
în 1920, prima facultate din lume cu acest profil, la Johns Hopkins University,
în Baltimore, Maryland. Încă de la început, disciplina s-a constituit în opoziţie
cu medicina clinică, atât ca model de cunoaştere, cât şi ca model de
organizare. O deosebeşte de medicina clinică obiectul major al activităţii
(prevenirea răspândirii bolilor, nu vindecarea lor) şi tipul de intervenţie
(autoritar, nu negociat cu cel care suferă). În general, promotorii şi
practicienii sănătăţii publice „ştiu mai bine“ decât noi ce ne trebuie pentru a
rămâne sănătoşi şi folosesc instrumentele de constrângere ale guvernelor pentru
a-şi impune punctul de vedere. Programele de sănătate publică au inclus, în
diferite ţări, eutanasia bolnavilor psihiatrici, castrarea chirurgicală sau
farmacologică a unor categorii de criminali sau persoane cu diferite grade de
retardare mintală, prohibiţia consumului de alcool şi distribuirea de seringi şi
prezervative cetăţenilor dependenţi de droguri administrate intravenos.
Ca orice activitate gândită şi administrată
de oameni care văd mai degrabă pădurea, dar nu observă îndeajuns de aproape
copacii, practica sănătăţii publice are un grad înalt de birocratizare. La acest
moment, programele de sănătate publică din România sunt reglementate de instrucţiuni
produse de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Uniunea Europeană şi tone de
reguli autohtone, sperăm congruente cu cele ale superstructurilor amintite.
Răspunsul corect pentru România îmi pare a
fi general (nu specific) şi regional (nu local), prin stabilirea unui pachet de
bază de măsuri de sănătate publică, aplicat uniform, serios şi responsabil
întregii ţări. Controlul acestor activităţi ar trebui efectuat de „unităţi de sănătate
publică“ cu statut academic, integrate celor 11 facultăţi de medicină din
sistemul public, cu sprijin financiar integral din bugetul Ministerului Sănătăţii,
care vor înlocui cele 42 de direcţii judeţene de sănătate publică. Din pachetul
de bază vor trebui să facă parte controlul calităţii aerului, apei potabile,
alimentelor, medicamentelor şi vaccinurilor; monitorizarea confortului termic
al populaţiei; mecanisme de semnalizare imediată a dezastrelor; identificarea
persoanelor cu boli contagioase cu potenţial epidemic. În activitatea lor, unităţile
academice de sănătate publică vor constitui echipe multidisciplinare, care vor
reuni, după caz, reprezentanţi ai specialităţilor boli infecţioase, igienă,
medicină de urgenţă, farmacologie, toxicologie, epidemiologie şi biostatistică.
În conjunctura economică actuală, România nu îşi poate permite să includă în
activitatea de sănătate publică finanţată de stat programe de prevenţie a
bolilor cronice netransmisibile (diabet, cardiopatie ischemică, accidente
vasculare cerebrale, bronhopatie cronică obstructivă, cancer de colon, prostată,
plămân, sân sau col uterin). Resursele necesare instituirii sau continuării
acestor programe pot fi obţinute numai prin creşterea fiscalităţii, printr-un
proces pentru care va fi nevoie de consimţământul informat al clasei politice şi
al populaţiei.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.
