Obezitate
cu antibiotice
A devenit practică obişnuită pentru părinţii
ajunşi cu copiii în consult la medicul de familie sau la pediatru, pentru orice
afecţiune banală, să întrebe: „Dar nu îi daţi şi un antibiotic? Ca să fim
siguri...“. Tot obişnuinţă a devenit şi faptul că medicii adesea acceptă să facă
acest compromis: antibioticul prescris într-o infecţie cel mai probabil virală
nu va trata copilul, ci anxietatea părintelui. Ce rău poate să facă?
Nimica toată. Să ducă la selecţia de tulpini
bacteriene rezistente, de exemplu, şi, în timp, la reducerea diferenţelor
dintre germenii din comunitate şi cei multiplu rezistenţi din spital. Sau, după
cum aflăm dintr-un studiu1 publicat în JAMA Pediatrics, să crească riscul de apariţie a obezităţii la
copii. Asocierea descoperită de un grup din Philadelphia este importantă, aşa că
vom detalia rezultatele. Într-o cohortă de 64.580 de copii cu vârsta sub 2 ani,
internaţi în perioada 2001–2013 în reţeaua de pediatrie din oraşul american, nu
mai puţin de 69% au primit tratament antibiotic, în medie 2,3 cure de copil.
Expunerea cumulativă s-a asociat ulterior (până la vârsta de 5 ani) cu
obezitatea (risc relativ 11%), iar efectul a fost mai puternic în cazul
antibioticelor cu spectru larg (16%). Antibioticele cu spectru îngust, în
schimb, nu s-au asociat cu obezitatea la nicio vârstă, indiferent cât de mult
au fost administrate. Una dintre sugestiile autorilor este să se evite
administrarea antibioticelor cu spectru larg la copil, pentru infecţii banale,
fiind de preferat un medicament care să acţioneze ţintit.
Boala
celiacă şi introducerea glutenului în alimentaţie
Cu tot progresul realizat în medicină, în
descifrarea mecanismelor genetice şi moleculare implicate în fiziopatologie, rămân
suficiente afecţiuni, unele chiar frecvente, pentru care nu pot fi suficient de
clar explicate căile de producere şi modul în care factorii de risc acţionează
asupra cursului bolii. Un exemplu în acest sens este boala celiacă, o afecţiune
enterică autoimună care apare la persoanele predispuse genetic, după vârsta de
6 luni, putând însă să se declanşeze şi mai târziu în cursul vieţii, inclusiv
la adulţi. Diagnosticul bolii se pune în prezenţa enteropatiei şi a
anticorpilor antitransglutaminază tip 2 (TG2A) şi antigliadină, reactivi la
enzima vilară activată de gluten (o proteină din cereale). Prevalenţa bolii în
populaţia generală este estimată la 1–3%, ajungând până la 10% în familiile
pacienţilor cu boală celiacă. Peste 95% din pacienţi prezintă complexul major
de histocompatibilitate HLA-DQ2 (heterodimer) în configuraţie cis sau trans,
iar ceilalţi au heterodimerul HLA-DQ8. Important este însă că aceste alele sunt
prezente la aproximativ un sfert din populaţia generală, ceea ce înseamnă că
factori adiţionali sunt implicaţi în declanşarea bolii.
Rezultatele studiilor anterioare au indicat
că una dintre metodele de a evita declanşarea bolii celiace ar fi iniţierea
precoce a expunerii la gluten, în intervalul de vârstă 4–6 luni, la copiii cu
HLA-DQ2 sau DQ8 şi cu cel puţin o rudă de gradul I cu boală celiacă (factor de
risc important). Această ipoteză a fost recent testată într-un studiu2
clinic publicat ieri (2 octombrie) în New
England Journal of Medicine. Dintr-un lot de 944 de sugari, de la 16 la 24
de săptămâni, 475 au primit zilnic 100 mg de gluten activ imunologic, iar 469
au primit placebo. Aceştia au fost apoi testaţi periodic pentru anticorpi (TG2A
şi antigliadină), iar la vârsta de 3 ani, diagnosticul de boală celiacă a fost
confirmat prin biopsie intestinală. Nu s-au înregistrat diferenţe semnificative
între cele două loturi, nici în privinţa diagnosticului la 3 ani (5,9% vs.
4,5%) şi nici în privinţa prezenţei anticorpilor (7% vs. 5,7%). În plus, nici
alăptatul nu a influenţat în vreun fel apariţia bolii celiace. Introducerea
precoce a glutenului în alimentaţia sugarului nu s-a dovedit eficientă în
prevenţia bolii celiace la vârsta de trei ani. Un alt studiu3 clinic, cu un
design uşor diferit, a cercetat dacă vârsta la care este introdus glutenul în
alimentaţie are vreo importanţă pentru declanşarea bolii celiace până la vârsta
de 5 ani. Comparaţia s-a făcut între un grup de sugari la risc care au primit
gluten începând cu vârsta de 6 luni şi un grup la care glutenul a fost introdus
în alimentaţie la vârsta de 1 an. Interesant este că, deşi la vârsta de 2 ani
grupul cu administrare mai precoce de gluten a prezentat mai frecvent boală
celiacă (12% vs. 5%) şi autoimunitate (16% vs. 7%), diferenţa a dispărut până
la vârsta de 5 ani (21% vs. 20%). Din nou, alăptarea nu a influenţat în vreun
fel apariţia bolii celiace. Cel mai important predictor al dezvoltării bolii a
fost haplotipul genetic de mare risc (prezenţa a două alele DQB1*02).
Chiar dacă aceste două studii îmbogăţesc
cunoştinţele pe care le avem despre boala celiacă şi probabil că vor schimba
indicaţiile terapeutice preventive la sugarii la risc, ele sunt doar un (nou)
început al cercetărilor în domeniu, se afirmă într-un editorial4
publicat, de asemenea, în NEJM.
Într-adevăr, rămâne neexplicată creşterea de patru sau chiar cinci ori în 50 de
ani a numărului de cazuri de boală celiacă, în condiţiile în care prevalenţa
alelelor de risc a rămas aceeaşi în populaţia generală, iar conţinutul în
gluten al făinii de grâu nu s-a schimbat. Ce factori de mediu intervin în
etiopatogenia bolii? Probabil flora intestinală, dar răspunsul cert va fi dat
de cercetările viitoare.
Acupunctură cu efect
zero
Nu mai departe de săptămâna trecută, o
anchetă publicată în „Viaţa medicală“ arăta cum comercianţii unei saltele care
emite un slab puls magnetic la un preţ neruşinat de mare spuneau despre
produsul lor că „ajută în mai toate bolile, cu excepţia cancerului“. Acesta
este, de fapt, unul dintre simptomele escrocilor: generalizarea, lipsa informaţiilor
specifice, vânzarea de pseudotratamente bune la toate (şi, în fapt, la nimic).
Puneţi acest simptom în opoziţie cu rezultatele unui studiu clinic şi veţi
vedea că suntem, practic, în situaţia de a scoate piatra aruncată în apă de
propovăduitorii uneia sau alteia dintre terapiile complementare nu cu zece, ci
cu o sută de studii clinice randomizate. Şi, probabil, fără a descuraja pe
nimeni să afirme că piatra e încă în apă.
Acupunctura intră în categoria terapiilor
alternative şi complementare global considerată a avea efecte, chiar şi
minimale, în anumite patologii. De pildă, în durerile de genunchi la pacienţii
peste 50 de ani. Un studiu5 australian publicat miercuri (1
octombrie) în JAMA demonstrează însă
că efectul acupuncturii asupra durerii de genunchi este aproape nul. Zero.
Indiferent că vorbim de acupunctură cu ac sau cu laser, efectul ei asupra
durerii de genunchi nu a reuşit să fie statistic mai bun decât absenţa
tratamentului sau decât un laser fals.
Un cititor atent ne
semnalează o eroare apărută la această rubrică – în numărul trecut: la figura
1, cultura de micobacterii era, desigur, pe mediu Löwenstein-Jensen. Mulţumim
pentru mesaj şi facem pe această cale cuvenita rectificare.
