Citatul alăturat îi aparține lui Rahm Emanuel, primarul orașului
Chicago, unul dintre cele mai mari din Statele Unite, dar își are originea în
vremea când Emanuel era șeful personalului Casei Albe sub președinția lui
Barack Obama. Rahm Emanuel se reîntoarce nu o dată la această frază, care de
fapt face haz de necaz, pentru a indica celor interesați cum se muncește la
Casa Albă, unde nopțile se confundă cu diminețile și sfârșiturile de săptămână
cu obișnuitele zile de lucru. Rumegând fraza alăturată, nu mi-a fost deloc greu
să transpun conținutul ei la felul în care noi, medicii, activăm de-a lungul
întregii noastre cariere de clinicieni. Uneori mă întreb câți dintre tinerii
studenți la medicină sunt conștienți că, odată intrați în câmpul muncii, timpul
nu le mai aparține și toată activitatea lor profesională se va desfășura 24 de
ore pe zi și șapte zile pe săptămână. Și poate așa-zisul curaj al ignoranței îi
face imuni la ceea ce-i așteaptă după ultimul examen.
De-a lungul vremii, am întâlnit situații extreme, care, din fericire,
sunt pe cale de dispariție în mai toată lumea. În urmă cu zeci de ani, un bun
prieten și excelent chirurg, îmi povestea cum, atunci când funcționa ca
rezident șef la un spital de copii din Toronto, pentru a-și întâlni propriile
odrasle, ruga din când în când soția să-i aducă la spital pentru o oră-două, în
speranța că în acest interval nu va surveni nicio urgență. Faptul că, încă de
pe vremea lui Moise, a apărut obligația repausului în a șaptea zi (nu numai
pentru cetățenii liberi, dar și pentru sclavi și chiar pentru animalele din
curte) e încă ignorat în practica medicală curentă. Ba, mai mult, nimeni în
profesiunea noastră nu este impresionat în mod special că, din 1936, în Franța,
prim-ministrul Leon Blum a decretat săptămâna de lucru de cinci zile.
Îmi închipui replica ce mi se poate oferi cu ușurință: sănătatea
pacientului e o chestiune de interes profesional care nu „respectă” legislația
și nici zilele săptămânii. Nu mă pot împotrivi, dar și medicul (de fapt tot
personalul medical) e o ființă umană, cu nevoile și drepturile ei. De aceea, e
cazul să analizăm situația care domină în mai toate spitalele lumii și poate
vom reuși să descriem existența unui drum de mijloc, care să împace cele două
principii. Întâi însă, e nevoie să enunțăm un al treilea precept, care pretinde
în mod just ca fiecare pacient să fie tratat de un medic sau o asistentă
medicală ce se află în deplina capacitate intelectuală sau fizică de a-și
îndeplini meseria de maniera cea mai corectă. Am mai amintit efectele negative
ale stresului profesional. Literatura de specialitate indică în mod clar
influența nefastă a oboselii asupra capacității de lucru a medicului. Teste
efectuate pe medici înainte și după lungi ore de gardă demonstrează o
semnificativă scădere a acuității intelectuale, a capacității de concentrare și
a memoriei faptelor recente. Nu mai puțin cunoscută este formula mnemotehnică
WHEN (weekend, holidays, evenings, nights), reprezentând punctele slabe
ale vieții profesionale ale medicului.
În unele locuri, garda începe la ora 16, iar medicul de gardă e
liber în dimineața de dinainte și în cea de după. Sunt țări în care se discută
în mod foarte serios problema oboselii medicului aflat la locul de muncă prea
multe ore (chiar zile) în șir. Situația a ajuns într-atât de cunoscută și
problematică, încât se propune o legislație privind obligativitatea medicului
de a-și informa pacientul de numărul de ore deja prestate fără pauză, cu ideea
că pacientul poate refuza tratamentul unui medic care se declară obosit și
incapabil să ofere bolnavului său cea mai corectă îngrijire medicală.
În specialitatea mea, oboseala devine de prea multe ori un
factor care poate periclita viața pacientului. Sunt cunoscute cazuri în care
după o noapte petrecută aproape în întregime în sala de operație, aflat sub
influența gazelor și a substanțelor volatile anestezice, medicul ATI comite
erori, unele de-a dreptul fatale, cum ar fi menținerea la maximum a dozei unui
drog volatil, uitând a reduce concentrația oferită de vaporizatorul calibrat,
imediat după inducția anesteziei generale. Am observat, și nu o dată, medici
anesteziști adormiți pe scaunul de la capul pacientului anesteziat. Și nu
întâmplător cinicii definesc anestezia ca o profesie în care un medic pe
jumătate adormit se află lângă un pacient pe jumătate treaz! Situația poate fi
la fel de gravă și în alte specialități. Am văzut nu o dată tineri rezidenți de
chirurgie, însărcinați cu buna funcționare a retractorului în plaga operatorie,
făcându-și datoria într-o stare de somnolență, moțăind în picioare și cu ochii
închiși, aidoma extenuatului soldat în marș. Situația rezidentului în
specialitățile chirurgicale e agravată de acuta nevoie de a acumula experiență
manuală, ceea ce pretinde tânărului medic o prezență aproape continuă în sala
de operații, inclusiv după o noapte de gardă în care nu a închis ochii nici
măcar o clipă, cu speranța că „șeful” îi va permite să efectueze singur o
intervenție chirurgicală.
În multe țări (Israel și România ocupând locuri de „frunte” pe
această listă), medicii sunt obligați să caute surse suplimentare de câștig,
ceea ce înseamnă continuarea muncii după orele normale de lucru și mai ales
după nopțile de gardă, în acele locuri în care medicul e liber după 24 de ore
de prezență continuă în spital. Fără discuție, efortul depus, fizic și
intelectual, își pune amprenta pe calitatea activității medicului, nivelul
stresului e permanent ridicat, viața de familie afectată și de aici până la
nevoia de droguri sau alcool nu e (de multe ori) decât un pas.
O încercare de a analiza
motivele care conduc la o asemenea stare de lucruri te trimit imediat la acele
cauze obiective care cu siguranță stau la baza situației descrise mai sus. În
primul rând, e vorba de lipsa cronică de medici pe întregul mapamond.
Puținătatea forței de muncă e evidentă mai ales în acele domenii în care există
o serioasă discrepanță între volumul de muncă și retribuție. Iar specialitatea
ATI ocupă unul din primele locuri pe această listă deloc încurajatoare. O
statistică publicată în urmă cu câțiva ani în Israel arăta imensa prăpastie
între proporția de medici ATI într-un spital general (aproximativ 10%) și cea
de absolvenți ai facultăților de medicină israeliene care au ales această
specialitate (1,6%).
Chiar și când mâna de lucru e la îndemână, în multe instituții
medicale există o perenă lipsă de posturi (birocrația și totala lipsă de
înțelegere a realității stau la masă cu administrația medicală), așa încât
grosul activității terapeutice cade pe spinarea unui număr limitat de medici și
de aici cercul vicios care creează un teren propice pentru catastrofe
profesionale și agravează situația în care se află medicul, de multe ori
suprasolicitat și insuficient retribuit.
Aș greși dacă aș omite egoul hipertrofiat pe care îl au mulți
dintre confrații noștri. Ideea complet greșită că un medic de succes poate face
față cu succes unei stări permanente de fatigabilitate provine din modul în
care suntem educați de pe băncile facultății: noi nu suntem ca toți ceilalți,
suntem deasupra tuturor, pentru că noi suntem supraviețuitorii unui proces
continuu de selecție naturală, care lasă în viața profesională doar pe cei mai
capabili și mai puternici, fizic și intelectual. Consecința se poate observa la
fiecare pas: iritabilitate, nesiguranță, izolare și apelul la droguri.
Soluția? Nu poate veni de la o zi la alta. E nevoie, în primul
rând, de a ajunge la concluzia că e vorba de o situație cu posibile consecințe
grave nu numai pentru pacient, nu numai pentru medic, ci pentru întreaga
societate. Primul pas trebuie făcut în direcția înțelegerii situației în care
se află medicina modernă. În mai toate țările civilizate, șoferului de camion i
se interzice să rămână la volan după un anumit număr de ore, iar tahograful
aflat la bordul oricărui vehicul comercial înregistrează cu acuratețe această
variabilă. În Israel s-au făcut anumiți pași în direcția dorită. În primul
rând, medicul e eliberat din orice funcție după cele 24 de ore de continuă
prezență în spital (medicii de gardă pe secție rămân două ore în plus pentru a
preda raportul și a transfera secția echipei de dimineață). De un an sau doi a
fost introdusă obligația de a oferi fiecărui medic de gardă un minimum de două
ore de somn sau cel puțin de izolare de activitatea curentă. Direcția
spitalului e cea care trebuie să asigure aceste condiții pentru fiecare medic
în fiecare secție. Directorul spitalului e direct răspunzător de aplicarea
acestor directive. Fără discuție, aceștia sunt doar primii pași în direcția
dorită, dar ei sunt importanți și merită a fi copiați și în alte locuri de pe
harta lumii.
