Unul
din subiectele care m-au pasionat în ultimii ani a fost faptul că,
din toate profesiunile așa-zis liberale, medicina a „donat”
literaturii cei mai mulți scriitori. Aceasta pare a fi o realitate
certă, deși nimeni până acum nu s-a aventurat să caute
profesiile de origine ale multor scriitori, fie ei ingineri, avocați
ori economiști. Dar toți cei care se consideră cititori de
literatură „bună” știu că Duhamel, Somerset Maugham, Cronin,
Conan Doyle sau Cehov au absolvit o facultate de medicină,
indiferent dacă după aceea au profesat sau nu în această meserie
pur umană.
Într-un
eseu publicat în Statele Unite în urmă cu ani buni, încercam să
analizez motivele care ne împing pe noi, medicii, spre cuvântul
scris (dar nemedical) și care transformă pe unii din noi în
adevărați mânuitori ai penei literare, de cele mai multe ori fără
nicio pregătire formală. Explicațiile prezentate în acel eseu
erau toate de proveniență profesională, adică luate din practica
de zi cu zi. Scriam că noi, clinicienii, prin forța meseriei,
acumulăm zilnic povești umane, pe care le numim anamneză și care,
de fapt, pot deveni cu ușurință subiecte de schițe, nuvele sau
chiar romane. Un pacient în vârstă de 80 ani, suferind de
insuficiență cardiacă, izolat în casă, părăsit de copiii ce se
află peste mări și țări, văduv de mai bine de un deceniu și
care se trezește într-o bună dimineață în retenție urinară –
ce subiect poate fi mai potrivit pentru a scrie o schiță sau o
nuvelă despre decrepitudinea socială și umană a individului
zilelor noastre? Așa cum ne place să credem și să declarăm cu
fiecare ocazie, și noi, medicii, suntem ființe umane, cu sentimente
și gânduri. Ca orice ființă umană, fiecare dintre noi absoarbe
din viața sa profesională aspecte care ne pun pe gânduri și ne
obligă să ne gândim la cele văzute și auzite, în imposibilitate
de a le trece cu vederea. Și atunci, ce e mai natural decât, odată
întors acasă, în mediul familial ce ne oferă căldura și
liniștea sufletească atât de necesare pentru a lua totul de la
capăt, să simțim o acută nevoie de a pune pe hârtie (adică în
calculator) acele gânduri și imagini care nu ne dau pace?
Deși
nimeni dintre noi nu poate muri cu fiecare pacient decedat, nu se
poate să nu lase urme dispariția în neant a unuia din pacienții
pentru a căror viață am luptat și am pus la dispoziție tot ce
știam și, nu de puține ori, medicul găsește sublimația necesară
în a scrie „ceva” inspirat de istoria medicală a nefericitului
pacient; în felul acesta, medicul își descarcă gândurile și,
poate, de multe ori, reușește să uite deznodământul tragic și
să treacă mai departe, la următorul pacient, a doua zi de
dimineață.
Un
fenomen interesant, pe care l-am depistat în lungile mele căutări
de explicații ale tendinței medicului de a scrie, e faptul că
imensa majoritate a subiectelor tratate de ceea ce numim
„medici-scriitori” nu se referă direct la pacienți sau maladii.
Desigur, meseria își pune amprenta pe cuvântul scris, dar acest
fapt nu e nici pe departe ubicuitar, mai ales dacă ne gândim la
acei scriitori care au abandonat medicina foarte devreme după
absolvirea studiilor și s-au dedicat beletristicii. Această
realitate m-a pus pe gânduri și mi-a șubrezit, într-o anumită
măsură, teoria expusă mai sus, legată de nevoia medicului de a
transpune în scris aspecte din viața sa profesională. Dar m-am
autoliniștit, spunându-mi că nimic nu e perfect în lume și că
realitatea care ne înconjoară e atât de diversificată încât
lasă loc la mai mult de o singură explicație pentru același
fenomen.
Citatul
alăturat, preluat din unul din interviurile celui care a devenit
scriitorul preferat al multor vorbitori de limbă spaniolă, lărgește
în mod cert lista motivelor care te împing spre a scrie. N-am idee
dacă fraza se referă în mod veridic la adevăratul impuls al lui
Arturo Perez-Reverte de a scrie, deși e clară declarația sa în
această direcție. Cariera sa profesională a demarat ca reporter,
dar, curând, s-a dedicat beletristicii, a scris romane, unele foarte
reușite, altele mai puțin, dar mai ales a dovedit cu prisosință
abilitatea de a se concentra asupra unui subiect greu de tratat, de a
petrece timp îndelungat în biblioteci și de a aprofunda aspecte
care în aparență nu sunt deloc interesante pentru marele public
cititor, cum ar fi volumul despre Clubul Dumas, dedicat în întregime
profesiei de anticar de cărți demult dispărute. Citindu-l, ai
senzația că autorul e scriitor profesionist în adevăratul înțeles
al cuvântului și de aceea Perez-Reverte ocupă un loc de frunte pe
lista scriitorilor mei preferați.
Nu,
nu e intenția mea de a transforma această rubrică într-una de
critică literară. De aceea, mă voi întoarce la citatul alăturat
și voi încerca să trag spuza pe turta mea și să dovedesc că el
se potrivește imaginii pe care, personal, mi-am făcut-o, de-a
lungul carierei, despre personalitatea confraților. Iată o frază
care cere o completare și anume că nu există un singur tip de
personalitate a medicului și cu atât mai puțin a
medicului-scriitor.
Și
totuși, scriam, nu demult, că dezvoltarea psihologică a medicului
începe cu faza în care el sau ea se consideră adjunctul lui
Dumnezeu, până la stadiul în care devine convins(ă) că Dumnezeu
e adjunctul său! Această vorbă de duh cuprinde, fără discuție,
un sâmbure de adevăr. Medicul posedă un ego îndeajuns de
dezvoltat, ce reflectă o opinie foarte favorabilă despre sine. Știm
să ne mândrim cu fiecare succes profesional, dar, în același
timp, suntem în stare, cu ușurință, să uităm sau să facem
abstracție de orice eșec. La Perez-Reverte, această caracteristică
poartă numele de iubire de sine și aș minți dacă aș nega că,
nu de puține ori, am întâlnit confrați ale căror sentimente
pozitive pentru propria lor persoană nu cunoșteau limite. Fără
discuție, totuși, că această frază se referă la o minoritate a
slujitorilor lui Esculap. Dar cea de-a doua remarcă a scriitorului
spaniol are mai mari șanse de a fi acceptată de cei mai mulți
dintre noi. Părerea mea fermă e că, în general, noi, medicii,
dorim din tot sufletul să fim iubiți (dacă nu admirați!) de cei
din jurul nostru și, mai ales, de pacienții noștri. Nimic
peiorativ sau de condamnat în această dorință. A nu se uita,
ne-am ales profesia de tămăduitori pentru a ne servi semenii și,
de cele mai multe ori, știm să ne mulțumim cu recompensa
spirituală, provocată de succesul tratamentului, salvarea
pacientului, și, de ce nu, dezvoltarea în sufletul acestuia a unui
sentiment pozitiv, de adâncă apreciere și uneori de adulare față
de cel care i-a prelungit viața sau i-a ameliorat-o în mod
substanțial.
Dar
oare această tendință naturală e suficientă pentru a așeza
doctorul la masa de scris? Cine-i poate asigura medicului devenit
peste noapte scriitor aprecierea publicului cititor? Oare mai există
cineva pe lumea asta care să nu fie conștient de faptul că, pentru
fiecare scriitor apreciat și iubit de masele de scriitori, sunt zeci
(dacă nu sute) de alți mânuitori de condei care rămân tot restul
vieții necunoscuți?! Acesta este motivul pentru care pot fi de
acord doar parțial cu conținutul citatului alăturat. Eu rămân la
părerea mea, că ceea ce ne face pe noi, doctorii, să împărtășim
altora gândurile și poveștile culese în viață e nevoia de a
găsi un sublimat care să ne permită să comunicăm ce ne preocupă
fără să fim obligați „să dăm cărțile pe față” și să
ne deschidem sufletul în fața celor ce ne înconjoară.
În
anturajul meu profesional nu se găsesc mulți medici care să se fi
dedicat beletristicii și nu am nici cea mai mică idee care e
proporția lor în rândurile confraților mei din România. Dar nu
mă îndoiesc de faptul că, și în prezent, există pe plaiurile
mioritice colegi care își petrec, ca mine, o bună parte a timpului
liber așezați la masa de scris și că printre ei se află cititori
ai săptămânalului „Viața medicală”. Pe aceștia îi invit să
comenteze cele de mai sus și să-și expună părerea asupra
subiectului în cauză.
„Până
la urmă, oamenii scriu pentru a se distra, din motive emoționale,
din iubire de sine sau pur și simplu pentru a se face iubiți de
alții. Și eu scriu exact din aceleași motive.”
(Arturo
Perez-Reverte, n. 1951) |