Este foarte plăcut să nu te simți
profesor, ci doar un coleg mai mare, doar că, din păcate, aceasta
se petrece atât de rar. Viitorii colegi nu înțeleg aceasta și
nici nu cred că așa ceva poate să fie posibil. Se creează un
„cerc vicios“ pe care de aproape un sfert de veac încerc să îl
rup. Îi observ și pe colegii mei care au crescut și au intrat în
rândul colegilor mai mari, explică sau predau viitorilor colegi. Și
ei încearcă să transmită noțiunea de colegialitate fie prin
vorbe, dar mai ales prin fapte. Reacționează la solicitările
studenților și de multe ori identifică aceste nevoie înainte ca
ele să fie exprimate. Tot ei, pe măsură ce timpul trece și fac
tot ce e posibil să își ajute colegii mai mici, vin adesea și mă
întreabă: „Oare ce nu am făcut noi bine de ei nu au învățat
și nu știu să răspundă la întrebări? Ce să facem ca să îi
putem ajuta mai cu folos?“. Iar eu nu știu ce să le răspund,
pentru că aceste întrebări mi le pun și eu de aproape douăzeci
și nouă de ani. De un sfert de veac lucrez în domeniul
microbiologiei, dar am lucrat aproape patru ani ca voluntar și la
catedra de anatomie a facultății noastre. Eram în sala de disecție
cu grupa sau cu grupele mele și explicam. Sala fiind mare, în
același timp predau încă doi-trei colegi la alte șase grupe.
Ceilalți luau deseori pauze, când studenții vorbeau atât de tare
încât eram nevoit să ridic foarte mult glasul pentru ca studenții
mei să mă audă. Terminam lucrarea practică „stors“ de vlagă.
Ajungeam acasă și până în ziua următoare nu mai puteam vorbi
deloc. Eu, în schimb, dacă alți colegi vorbeau și aveam noi o
pauză, aveam grijă ca studenții mei să nu facă niciun zgomot
pentru a nu deranja. Este important să îți pese de ceilalți,
intră și aceasta în noțiunea de colegialitate.
Când scriu, am
grijă să nu indic cititorului identitatea personajelor, încerc să
păstrez confidențialitatea. Cu toate acestea, uneori este posibil
să se descopere despre cine istorisesc. De curând am primit un
mesaj de la un fost student despre care am scris, cu mâhnire (pentru
că a reapărut printr-un mesaj, doar atunci când a avut nevoie de
ceva). „Domnule profesor, m-am regăsit în cele ce ați scris și
îmi este rușine. Nu regret că v-am cerut ajutorul, regret că am
luat-o
for granted,
având în vedere nenumăratele dăți în care mi-ați oferit,
necondiționat, un alt ajutor, o părere, un sfat, îndrumându-mă.
Sper să am/«îmi fac» ocazia de a
nu rămâne pentru totdeauna în sfera «necolegialității». Mă
bucur că mi s-au deschis ochii: trebuie să muncești cu adevărat
atunci când îți dorești ceva și să câștigi acel ceva în mod
corect. Iar cel mai important aspect al mesajului dumneavoastră din
respectivul articol a fost lecția despre colegialitate și despre
cum oamenii (ca mine) sau în general uită multe fapte bune făcute
de cei din jur și uită să întoarcă ceva pozitiv. Nu vreau să
fiu un astfel de om și mi-am propus să schimb ceva la mine începând
de-acum. Vă mulțumesc.“
A semnat și a adăugat: „PS:
«Textul care laudă o activitate de ani și ani trecută» a fost
real și sincer...“; eu mă întrebasem dacă, în mesajul în care
vorbea elogios de activitatea mea, era sau nu legată lauda de ...
solicitare. Mesajul primit este de îmbărbătare – schimbarea în
bine este posibilă.
Să rămânem în sfera exemplelor
bune, am să citez un alt mesaj primit de curând: „Acum că am
terminat facultatea, mă gândeam la colegii mei. Ţinând cont de
durata facultății de medicină și de orarul care ni se impune, de
multe ori cu ferestre lungi între cursuri și laboratoare, ajungem
să petrecem destul de mult timp cu colegii noștri. Dacă mai punem
la socoteală și faptul că mulți suntem din afara Bucureștiului
și ne lăsăm prietenii mai vechi acasă, până și timpul liber
tot cu colegii îl petrecem. Am auzit câteva povești despre
răutățile dintre colegi, unele mai mici, altele mai mari. Din
fericire, în experiența mea directă colegii mei nu au făcut așa
ceva. Cu excepția câtorva contraziceri mai aprinse pe grup sau mici
tachinări, în toți acești ani nu am experimentat ceva mai
neplăcut de atât. În privința cursurilor/cărților, cum găsea
cineva ceva interesant sau primea un document de interes pentru
serie, imediat posta pe grup și oricine avea acces la informație.
Poate că nu a fost mereu așa la nivel de serie, dar cel puțin în
grupă mereu am fost uniți. În șase ani am mai avut noi păreri
diferite, dar de fiecare dată când era vorba de facultate sau chiar
și mai mult de atât, ne ajutam, prin distribuirea cursurilor,
anunțarea tuturor activităților, explicații la orice tip de
întrebare, fără răutăți, ca între colegi. Faptul că am fost
membră într-o grupă serioasă m-a ajutat foarte mult. La începutul
facultății nu eram prea silitoare, dar când îi vedeam pe restul
cum discută ce au citit, ce nu au înțeles sau în ce carte au
găsit ceva explicat sau desenat mai bine, mă motiva și pe mine să
învăț și să discut cu ei. Și acum îmi aduc aminte, cu drag,
cum în pauzele dintre stagii veneam la biblioteca de la
«Cantacuzino», pentru că acolo puteam vorbi. Eram de obicei
patru-cinci colegi. Ne așezam în jurul mesei cu cărțile și
cursurile în față și începeam să citim fiecare informație din
curs, apoi o completam cu ce am mai scris în plus fiecare dintre
noi, o comentam, ne întrebam ce nu am înțeles și abia apoi
treceam mai departe. Nu apucam să citim prea multe cursuri, dar cele
pe care le parcurgeam chiar le înțelegeam. Singurul lucru pe care
îl regret este că nu ne-am întâlnit și mai des.
De multe ori, colegii ne sunt și
prieteni – depinde ce înțelege fiecare prin cuvântul prieten,
prieten de Facebook, prieten de ieșit seara în oraș. Pentru mine,
prieten este cel care te ascultă când ești necăjit, dar și când
îi povestești ceva amuzant, prieten este acela pe care îl poți
suna în miez de noapte, pentru că nu îți iese un grafic sau
pentru că vrei să știi ceva despre un curs opțional, dar în
același timp să îi spui și lucruri mai personale, mai intime,
prieten este cel pe care știi că te poți baza, prieten este cel cu
care simți nevoia să vorbești, prieten este cel lângă care te
simți bine exact așa cum ești. Datorită dumneavoastră am avut
șansa să cunosc câțiva colegi, prieteni de care am fost mai
apropiată în comparație cu cei cu care am stat zilnic.
În urmă cu puțină vreme ar fi
trebuit să merg la un eveniment seara și ar fi trebuit să rămân
peste noapte în București, dar nu știam cum să mă descurc pentru
că este vacanță și nu mai puteam merge la gazda mea din timpul
anului universitar. În timp ce mă gândeam cum să fac, cea care
m-a invitat m-a sunat și i-am zis care-mi sunt problemele. Răspunsul
a fost instantaneu: «O să rămâi la mine, cum să te gândești că
mă deranjezi?». Când am povestit și unui coleg mai mare și
acesta mi-a spus: «Poți rămâne și la noi.» Seara când am
povestit unei a treia colege că nu merg acasă și că rămân la
altcineva, răspunsul a fost plin de entuziasm: «Ah, poți rămâne
și la mine oricând vrei și am putea sta împreună și am lucra
împreună». Poate că pentru unii ar părea ceva minor, dar tot ce
s-a petrecut m-a făcut să mă simt ca într-o ... familie“.
Este tare plăcut să vezi că există
și copii care reacționează așa. Cât de agreabil ar fi ca
sentimentele de colegialitate și de prietenie să primeze. Este oare
doar un ideal?
