Despre schimbare
Lumea este în schimbare; aşa a fost şi aşa
va fi întotdeauna. Ceea ce este însă nou în epoca noastră este că lumea se
schimbă din ce în ce mai repede şi că viitorul devine peste noapte prezent, punându-ne
în situaţii noi, unele dintre ele greu sau imposibil de anticipat. Eugène
Enriquez spunea că întreaga istorie a secolului XX ar putea fi privită ca o
confruntare între două concepţii:
• cea evoluţionistă, de sorginte marxistă,
a progresului continuu indefectibil şi, prin urmare, relativ uşor de prezis;
• cea a „schimbării“, în care faptele nu se
mai succed într-o ordine perfectă, ci într-o manieră hectică, generatoare de
tensiune şi chiar de anxietate.
Fenomenul „schimbării“ a fost intuit şi
admirabil descris de Alvin Toffler în celebra sa carte, „Şocul viitorului“. Şi,
la ora la care aceasta a fost scrisă, lucrurile stăteau ceva mai bine decât
acum, când schimbarea se găseşte într-o accelerare continuă.
Schimbarea poate avea un efect
destabilizator şi aceasta duce la rezistenţă individuală, generată de
disconfortul de a fi scos din mediul relativ sigur al lumii existente, pentru a
fi transferat într-unul care pretinde să reîncepi a învăţa. Situaţia din urmă
este asociată de unii cu pierderea statutului, poziţiei şi relaţiilor. Poate
oare omul să anticipeze sau chiar să controleze viitoarele schimbări? Răspunsul
este numai parţial afirmativ. Gândirea prospectivă nu va putea realiza o „hartă
a viitorului“, dar cu siguranţă poate oferi viziuni pe baza cărora se pot
formula opţiuni rezonabile.
Educaţia medicală, al cărei scop principal
este de a oferi societăţii medici competenţi, se găseşte într-o dublă ipostază în
procesul de adaptare la schimbare, pentru că trebuie să gândească prospectiv în
raport cu produsul său – medicul de mâine – şi cu modul în care acesta trebuie
„construit“. Cazul ţării noastre este unul dintre cele particulare, pentru că
managementul schimbărilor trebuie gândit deopotrivă pentru a ieşi dintr-o lungă
perioadă de stagnare şi a „prinde din mers“ tendinţele lumii contemporane.
Schimbarea în medicină
Medicina a fost şi încă mai este considerată
una dintre cele mai conservatoare profesiuni, în conformitate cu modelul: „ceea
ce a funcţionat bine va mai funcţiona şi trebuie păstrat“. În realitate, şocul
schimbărilor în epoca noastră invită la reconsiderarea acestei atitudini.
Studenţii de astăzi vor profesa la mijlocul secolului XXI, într-o epocă de
schimbări masive, rapide, accelerate şi parţial previzibile în economie,
politică, ştiinţă şi tehnologie, precum şi în condiţiile globalizării. Acestea
se vor reflecta şi asupra medicinii. Dintre principalele „provocări“ ale viitorului
care pot fi prevăzute în această profesiune ar face parte următoarele:
• Schimbările demografice evoluează spre îmbătrânirea
populaţiei şi „îmbătrânirea bătrânilor“. Speranţa de viaţă în anul 2002 era de
64,7 ani în ţările în curs de dezvoltare şi de 76,8 ani în ţările membre OECD,
dar va creşte mult peste 70 de ani în anul 2020 şi la peste 80 de ani în anul
2080. Acum, unul din zece oameni are vârsta peste 60 de ani, în anul 2050 cazul
va fi al unuia din cinci. În prezent ,11% din oamenii peste 60 de ani au 80 de
ani, în anul 2150 proporţia va fi de 33%. Bătrânii sunt cei mai mari
consumatori de servicii medicale şi, evident, instituţiile sanitare şi
specialitatea de gerontologie sunt deopotrivă deficitare.
• Tehnologiile de vârf au făcut posibilă investigarea
rapidă şi neinvazivă, precum şi obţinerea prin inginerie genetică de
medicamente extrem de active, ceea ce a scurtat mult perioada de spitalizare.
Se poate întrevedea că asistenţa medicală se va muta din ce în ce mai mult în
unităţile ambulatorii şi va fi furnizată direct în comunitate.
• Accelerarea globalizării şi interconectării
lumii va confrunta medicina cu unele dintre cele mai mari provocări care i-au
fost adresate vreodată. Printre acestea se numără: pandemia HIV, pacienţi
multirasiali şi multiculturali, problemele sanitare şi psihologice ale refugiaţilor,
migrarea medicilor, controverse legate de patente şi perioada de exclusivitate
pe piaţă pentru medicamente, probleme legate de transporturile rapide, reapariţia
unor boli „uitate“ (malarie, tuberculoză, lues etc.) şi altele.
• Conflictele armate şi terorismul ameninţă
sănătatea în lume. Invaliditatea cauzată de războaie va fi probabil, în anul
2020, printre primele zece cauze de pierdere a capacităţii de întreţinere.
Acesteia i se vor adăuga impactul ecologic şi economic al conflictelor
regionale, cu răsfrângere asupra populaţiei civile.
• Tehnologia modernă în informatică şi
telecomunicaţii ar putea facilita, de exemplu, accesul teroriştilor la harta
genomului uman, pentru a produce noi arme biologice.
• Problemele etice cu care se va confrunta
medicina viitorului încep deja să apară: accesul diferenţiat la servicii
medicale, care încalcă principiile „medicinii pentru toţi“, legalizarea
eutanasiei, reglementarea terapiei genomice, clonarea umană etc.
• Medicina bazată pe dovezi, noua paradigmă
a practicii, care nu este decât o faţetă a principiului deciziei informate sau
a „bunei practici“, subliniază că medicina este practicată suboptimal în
momentul de faţă. Evoluţia spre „găsirea, evaluarea şi utilizarea datelor
relevante de cercetare ca bază a deciziei clinice“ are numeroase puncte de
atingere cu actul educaţional în sine.
Medicii viitorului
Schimbările care se întrevăd în lume nu pot
lăsa indiferentă profesia medicală. Rolul medicului în societatea de mâine va
fi cu siguranţă diferit de cel pe care îl joacă astăzi şi probabil diferit
chiar faţă de acela pe care rezonabil l-am putea anticipa. Profesia medicală
suferă o diversificare fără precedent, nu numai prin (supra)specializare, ci şi
în privinţa sarcinilor pe care trebuie să şi le asume. Modelul medicului ca
simplu „furnizor de sănătate“ este învechit, fiind din ce în ce mai mult
completat cu atribuţiuni manageriale şi educaţionale. Pe de altă parte, unele
dintre sarcinile tradiţionale ale medicului vor fi preluate de alţii (asistenţi
medicali, tehnicieni), munca se va putea desfăşura în echipe pluridisciplinare
(farmacişti, activişti sociali, paramedici), cu sau fără prezenţa medicului,
nefiind obligatoriu ca acesta să fie automat şi şeful echipei.
Publicul cunoaşte şi va continua să fie pe
larg informat despre profesiunea medicală şi este interesat să ştie, de
exemplu, cum se folosesc resursele financiare. Medicii, la rândul lor, doresc să
aibă dreptul la o viaţă personală, în afara profesiunii. Este de aşteptat ca
cei mai bine conturaţi ca personalitate şi ca membri ai societăţii să se bucure
de înalt prestigiu profesional, deşi „supravieţuirea celui mai adaptat nu este
totdeauna supravieţuirea celui mai bun“.
Principalele atribuţiuni ale medicului în
societatea viitorului pot fi sintetizate astfel: • capacitatea de a rezolva
probleme clinice sau de altă natură cu care se confruntă în practică • cunoaşterea
şi înţelegerea structurii corpului şi a funcţiilor acestuia şi ale minţii în
stare normală şi în boală, precum şi a interacţiunii omului cu mediul său fizic
şi social • aptitudinea de a consulta şi investiga bolnavii la cele mai înalte
standarde profesionale • achiziţionarea unui standard înalt de cunoştinţe şi
aptitudini de specialitate • voinţa şi capacitatea de a acţiona în situaţii de
urgenţă • angajarea în prevenirea bolilor şi promovarea sănătăţii • recunoaşterea
şi analiza problemelor etice, pentru a lua decizii asupra acestora în folosul
pacientului, familiei şi al societăţii • capacitatea de a interacţiona în echipă
• experienţă în planificare şi administraţie • promovarea medicinii ştiinţifice
şi a bunei practici medicale • angajarea în educarea medicilor începători.
Este evident că medicii viitorului vor avea
nevoie de adaptare pentru a accepta, stimula sau modera schimbările posibile.
Calităţile necesare în acest scop sunt decizia, abordarea logicii, raţionamentul
critic şi autoevaluarea permanentă. Acestea pot fi stimulate şi modelate prin
educaţie.
Educaţia medicală astăzi şi mâine
Alvin Toffler identifica şcoala ca una
dintre cele mai conservatoare instituţii ale societăţii. Dacă această aserţiune
este adevărată, atunci va trebui acceptat că ea se aplică şi educaţiei
medicale, care a fost supusă numeroaselor critici şi sugestii de corectare. Cei
care o fac nu menajează deloc sistemul şi adesea reproşurile pe care i le
adresează sunt dure.
Aşa-numita „criză“ din educaţia medicală
este o parte mai largă a schimbărilor în medicină. Există probleme în toate domeniile
activităţii educative şi acestea încep chiar de la admiterea în facultate. Şcoala
de medicină a fost învinuită pentru deziluzia şi uciderea entuziasmului studenţilor
săi şi, la fel de grav, pentru faptul că nu-i pregăteşte pentru realitatea
profesiei spre care s-au orientat. Adesea „asistăm cu oroare cum studenţi ageri
şi motivaţi se transformă în absolvenţi deziluzionaţi şi înguşti la minte“ (S.
Lowry) şi cum „imaginaţia şi curiozitatea sunt rapid tocite (de) metodele de
predare (care) duc spre nevoia de a absorbi cunoştinţe, adesea la un nivel
superficial“ (BMC), iar „ceea ce rezultă sunt medici fără minte iscoditoare,
care aduc la patul bolnavului nu curiozitatea şi dorinţa de a înţelege, ci un
set de reflexe care să le permită să-şi câştige o viaţă mai bună“ (J. M.
Bishop).
Cunoştinţele în medicină au explodat şi
continuă să explodeze, dar acestea sunt perisabile. Faptele sunt menţinute în
educaţia medicală din tradiţie, comoditate şi un anumit romantism, ducând la
supraîncărcarea curriculară. Studenţii înecaţi în comanda de a îngurgita
informaţie factuală sunt împiedicaţi să devină gânditori creativi şi dezlegători
de probleme, deşi rolul lor ar fi să-şi identifice golurile în cunoaştere şi să
le completeze pe cele prin care ar putea deveni buni practicieni. Oricum,
nevoia de informaţie rămâne un deziderat permanent, dar acesta poate fi atins
„pe parcurs“ prin sistemul de educaţie medicală continuă.
Cum reacţionează şcoala la aceste critici?
Răspunsul sistemelor educative şi al responsabililor educaţiei se conformează
la două modele de strategie: scepticii cred că şcoala ar fi în declin şi că
sistemele educative nu au şi nu pot avea un rol în pregătirea lumii de mâine,
iar novatorii cred în puterea educaţiei şi în rolul său hotărâtor în crearea
unei societăţi mai bune. Corolarul instituţional al acestor orientări sunt şcolile
de medicină tradiţionale şi cele de avangardă.
Educaţia medicală tradiţională nu este una
dominată de scepticism, ci mai degrabă de comoditate. Şcolile, cele mai
numeroase astăzi, dar care acceptă inovaţii parţiale, în scop „experimental“,
nu sunt criticabile atât pentru că nu au furnizat medici buni, cât pentru că
puteau să producă medici mai buni, complet „înarmaţi“, în momentul absolvirii,
cu eforturi şi costuri mai reduse. Şcolile de medicină novatoare s-au dovedit
capabile ca, unele în puţini ani, să-şi aducă absolvenţii pe primele locuri în
examenele naţionale de certificare profesională.
Nevoia
de schimbare în educaţia medicală este incontestabilă şi a devenit stringentă,
dar, oricât ar părea de ciudat, nu este deloc nouă. Încă din anii ’30 se vorbea
de umanizarea medicinii, aptitudini de comunicare cu bolnavul, rezolvarea de
probleme, raţionament clinic şi educaţie medicală continuă. Rezistenţa la
schimbare este un fenomen universal şi de acest defect nu au scăpat decât puţine
şcoli de medicină. Protagoniştii implementării noului sunt spiritele novatoare,
„neliniştite“, dar bine informate. Vârsta nu pare să fie factorul decisiv
pentru că un profesor care a predat câteva decenii şi poate nu va mai avea
prilejul să o facă mai mult decât încă unul va putea scruta viitorul pe baza
trecutului. P. L. Schwarz spunea: „cred că orizontul din spatele nostru are mai
multe repere educaţionale care sunt părţi probabile ale oricărui scenariu de
pregătire medicală“. Desigur, criticile sunt la fel de uşor de înţeles, pentru
că „a prevedea viitorul nu este nici ştiinţă, nici artă: prezicerea este un
sport şi, ca în cazul altor activităţi sportive, jucătorii sunt subiect de
critică şi de judecare post hoc“ (S.
Abrahamson). Dar meciul trebuie şi poate fi jucat!...