Nu o dată, de-a lungul întregii mele
activități clinice, observând pe stradă o persoană obeză, nu mă puteam opri din
a mă gândi că ultimul lucru pe care mi-l doresc este să îmi fie pacient în sala
de operație. Sunt convins că mulți dintre confrații mei, anesteziști și chirurgi,
împărtășesc aceeași temere, legată de multiplele probleme clinice produse de
obezitate în perioada perioperatorie.
Câteva
date recente punctează în mod clar pericolul general al obezității. Statistice
globale indicau, în 2014, peste 600 de milioane de adulți și 42 de milioane de
copii cu vârsta sub 5 ani afectați de obezitate. La aceștia se adaugă aproape
un miliard de supraponderali, dispersați pe toate meridianele globului. Și
aceste date sunt depășite de la un an la altul. Cele mai recente date
statistice la care am avut acces arată că mai bine de jumătate din populația
României e supraponderală, iar din aceasta aproape 20% suferă de obezitate.
Dacă,
pe vremuri, obezitatea era considerată ca un apanaj al bunăstării, în prezent,
fenomenul e universal, afectând absolut toate straturile socioeconomice. Încerc
să mă abțin de la a aminti aici noțiuni bine cunoscute de lumea medicală. De
aceea, nu mă voi referi în cele ce urmează la efectele medicale nefaste ale
obezității. Aș dori însă să recapitulez pentru cititor cauzele principale ale
endemiei, cu gândul că o mai bună înțelegere a realității poate contribui la
succesul campaniei mondiale de prevenire și tratare a fenomenului. Din ce în ce
mai mult, se vorbește de aspectul genetic responsabil de apariția obezității.
Laboratoarele de specialitate au identificat gene implicate în apetit,
metabolism și în predispoziția la obezitate. Diferența în greutatea corporală
dintre cei afectați genetic și ceilalți poate merge de la simplu la dublu.
Dar
mult mai importante sunt acele cauze care pot fi evitate sau tratate cu succes.
De exemplu, lipsa unui somn regulat. Individul privat de un număr suficient de
ore de somn e mai predispus la ingerare de alimente în cantitate mai mare și
fără o alegere corectă a valorii lor calorice. Unii cercetători plasează
poluarea atmosferei pe lista cauzelor de obezitate, dat fiind că aerul poluat
influențează în mod negativ metabolismul lipidic și predispune la formarea și
depunerea de țesut adipos. Unul din fenomenele cele mai interesante e influența
negativă a întreruperii fumatului asupra gradului de obezitate. Pentru orice
fumător care a încercat vreodată să stopeze acest obicei, situația este prea
bine cunoscută. Cele câteva kilograme pe care le câștigă fostul fumător în primele
săptămâni după sevraj au devenit parte din complexul medical și psihologic al
întreruperii fumatului. O bună parte din foștii fumători găsesc cu relativă
ușurință calea de a se despărți de suplimentul ponderal, dar, pentru mulți,
câștigul în greutate rămâne și chiar avansează. Dar, fără discuție, baza
fiziopatologică și psihologică a obezității e reprezentată de „monstruoasa
coaliție” dintre excesul alimentar și lipsa de activitate fizică.
Un
amănunt personal: în urmă cu zeci de ani, am avut ocazia să lucrez într-un
laborator canadian care se ocupa cu experimente fiziopatologice. Cu acea
ocazie, curiozitatea m-a împins să-mi măsor metabolismul bazal. Eram tânăr și
sănătos, așa că rezultatul obținut poate fi considerat normal:1.450 de calorii.
Amintesc acest amănunt pentru a ușura cititorului analiza consumului alimentar
zilnic al americanului de vârstă adultă: 3.650 de calorii, adică 250% din
nevoia de a acoperi metabolismul bazal! Niciun adult, indiferent de profesia
sau de gradul de activitate fizică, nu poate ajunge la un consum zilnic care se
apropie de 4.000 de calorii. De aici și până la semnificativa creștere
ponderală nu e decât un pas.
Cetățeanul
lumii de azi e un sedentar incorigibil. Proporția adulților (și copiilor!) care
reușesc să includă în programul săptămânal 120 de minute de activitate fizică
susținută e infimă. Televizorul, activitatea în fața calculatorului, jocurile
pe telefonul mobil, toate la un loc au creat în ultimele decenii o ființă umană
cu totul diferită de cea care popula în urmă cu câteva mii de ani peșterile și
care, pentru a-și asigura un aport alimentar minim, era nevoit să parcurgă zeci
de kilometri în căutarea vânatului sau să petreacă ore în șir, zilnic, pe
ogorul ce trebuia semănat, arat și apoi cules. Cetățeanul lumii moderne petrece
pe scaun în medie cam 15 ore pe zi. Antropologii numesc aceste schimbări ca
făcând parte din procesul de trecere de la homo sapiens la homo sedentarius!
Departe
de mine gândul de a mă referi aici la prea numeroasele metode de tratament și
prevenire a efectelor nocive ale obezității. Nimic nu poate fi mai banal și mai
plictisitor decât a repeta rețetele clasice, care se referă în egală măsură la
controlul alimentar și la necesitatea activității fizice. Ceea ce aș dori să
prezint, pe scurt, în cele ce urmează, sunt câteva reflecții de ordin
pseudopsihologic privitoare la modul în care e tratat fenomenul obezității din
punct de vedere social. Există, de exemplu, părerea că pericolul dietei cu
scopul scăderii în greutate ar fi dezvoltarea fenomenului de anorexie nervoasă,
mai ales în rândurile tineretului. De parcă am fi uitat cu toții noțiunea de
moderație. În numele cunoscutului principiu de corectitudine politică,
obezitatea e acceptată social ca un fenomen absolut normal: unii sunt grași, alții
sunt slabi, lucrurile trebuie luate așa cu sunt, a combate o stare de lucruri
existentă înseamnă a lovi în integritatea morală a individului, în siguranța sa
de sine. Așa cum un invalid e acceptat în societate pentru că soarta i-a creat
o infirmitate evidentă, tot așa trebuie privită obezitatea, de parcă
supraponderabilitatea e o realitate provenită din ceruri, un produs natural și,
ca orice aspect natural al vieții, nu trebuie combătut, ci doar înțeles și
acceptat.
Aici
e momentul de a mă întreba cu voce tare câți medici de familie includ
cântărirea fiecărui pacient care intră în cabinet pe lista măsurătorilor
obligatorii din cadrul unei consultații, alături de măsurarea pulsului și a
tensiunii arteriale? Câți din stimații mei confrați folosesc un examen periodic
oferit unui pacient obez pentru a discuta obiceiurile alimentare ale acestuia,
precum și regimul săptămânal al activității fizice, profitând de ocazie pentru
a sfătui și încuraja pe cei supraponderali să-și ia soarta în mâini și să
înceapă un program de slăbire în greutate, controlat periodic în cabinetul
medicului?
În
lunga mea carieră de medic ATI am avut nenumărate ocazii să examinez pacienți
suferinzi de obezitate morbidă, în vederea unei intervenții chirurgicale menite
să modifice anatomia tubului digestiv superior. Nu o dată, am auzit din gura
pacientului acea plângere pe jumătate nerostită, legată de regretul
inexistenței unui factor medical care să fi încercat în trecut să ajute în
procesul fiziologic și psihologic al slăbirii în greutate, evitând în acest fel
necesitatea unei operații.
Obezitatea
e o maladie de care, în primul rând, e responsabil pacientul și nimic nu poate
reduce gradul său de responsabilitate privitor la propria sănătate. Dar nu de
puține ori e nevoie de ceea ce omul de rând numește „brânci”, un îndemn, o
povață venită din partea unui medic cu experiență. Crearea unui program de
reducere ponderală, completată de un riguros și regulat control, iată ce
așteaptă, cred eu, societatea din partea medicului zilelor noastre. Sunt
convins că nimic nu asigură un procent ridicat de succes, dar fără a încerca nu
poți eșua, dar nici reuși.
Citatul
alăturat mi-a căzut în mână cu totul întâmplător și nu am idee cine e autorul.
Dar sigur cunoaște prea bine și rostul unui regim alimentar echilibrat, dar și
pericolul polipragmaziei impuse de apariția complicațiilor obezității.
„Ingerează alimentele ca și cum ar fi
vorba de medicamente. Pentru că altminteri va trebui să ingerezi medicamente ca
și cum ar fi vorba de alimente.” (anonim)