„Presupun că 15 din cei 40 de inşi de aici sunt lobbyişti“, face rapid socoteala Matthieu, aruncându-şi privirea prin cafeneaua aglomerată de lângă Parlamentul European. Şi explică: „Unul din trei oameni la Bruxelles lucrează pentru interese private“. Matthieu Lietaert este unul din regizorii filmului „Afaceri la Bruxelles“, un docu-thriller despre influenţa marilor companii asupra unor decizii istorice negociate în capitala Europei, precum piaţa comună sau moneda unică. După 90 de minute, cât durează, începi să vezi lobbyişti peste tot – şi din câte se pare, nu te înşeli. Pe când studia ştiinţe politice şi îşi asculta profesorii spunând că Europa este condusă ba de Germania şi Franţa, ba de Comisia Europeană, el şi-a pus o întrebare: multinaţionalele despre care citim zi de zi în presă nu au şi ele putere politică? După ce a lucrat câţiva ani la teza de doctorat despre lobbyul de la Bruxelles, s-a hotărât să facă din ea documentarul cu care a obţinut ceea ce-şi dorea de fapt: să transmită un mesaj şi să stârnească o dezbatere. Lobbyul, spune el, înseamnă influenţarea unei decizii care afectează pe toată lumea în interesul unui segment restrâns al societăţii – este normal, legitim şi există dintotdeauna. Însă nu toţi lobbyiştii sunt egali; unii au resurse cu mult mai mari decât ceilalţi, ceea ce înseamnă că unele interese se fac mai bine auzite decât altele – iar asta, crede Matthieu,  este o problemă. Cealaltă este lipsa de transparenţă a grupurilor, banilor şi activităţilor care influenţează legislaţia europeană. „Aşa cum există paradisuri fiscale, ei bine, Bruxelles este un paradis al lobbyului: vii, faci ce vrei şi nu trebuie să te înregistrezi. Şi vorbim despre cea mai mare piaţă din lume, care importă şi exportă mai mult decât SUA“.

Lungul drum al unei legi europene

Comisia Europeană iniţiază o lege la cererea Consiliului, Parlamentului European, statelor membre sau a altor părţi interesate. Propunerea este alocată unităţii relevante din directoratul general responsabil (DG Sanco, în cazul sănătăţii), care redactează prima formă. Aceasta face pentru şase săptămâni obiectul consultării părţilor implicate – cei care vor fi afectaţi de legea propusă. Urmează consultarea interservicii, în care este supusă aprobării celorlalte directorate generale. Propunerea mai este analizată şi aprobată de şefii de cabinet ai comisarilor europeni, înainte de a fi adoptată de colegiul comisarilor. Această formă este apoi trimisă Consiliului şi Parlamentului. În Consiliu, propunerea este discutată de experţi din fiecare stat membru – în cazul în care aceştia nu ajung la un acord, discuţiile se poartă la nivelul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre la Bruxelles sau la reuniunea miniştrilor de resort. În acelaşi timp, în prima lectură a PE, propunerea este repartizată comisiei de specialitate (ENVI, pentru sănătate), care alege un raportor. Rapoartele acestuia sunt studiate în mai multe rânduri, iar membrii comisiei responsabile, dar şi ai altor comisii interesate de dosar, pot depune amendamente, care sunt adoptate cu majoritate simplă. Varianta amendată este apoi pusă pe agenda plenului PE, în care orice alte amendamente trebuie propuse fie de un grup politic, fie de cel puţin 37 de europarlamentari, pentru a fi supuse votului. Consiliul poate apoi să accepte sau să respingă amendamentele din forma trecută prin PE; dacă le respinge, va adopta o poziţie comună, în general prin majoritate calificată (majoritatea statelor membre şi 62% din populaţia UE). Poziţia comună este trimisă pentru a doua lectură în PE, care mai poate adopta amendamente doar în anumite condiţii. Dacă Parlamentul şi Consiliul nu ajung la o înţelegere, este convocat un comitet de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de membri ai celor două instituţii, iar textul comun este aprobat prin majoritatea simplă în PE şi calificată în Consiliu.

Trageri de timp

   Această piaţă, motivul de a fi al Uniunii, este ţinta reprezentanţilor la Bruxelles ai industriilor europene – inclusiv cele care produc sau distribuie tutun, alcool, alimente sau medicamente, influenţând sănătatea celor 500 de milioane de cetăţeni europeni. Una din cele mai aprige bătălii legislative de la Bruxelles din ultimii ani este cea pentru revizuirea Directivei privind Produsele din Tutun (TPD). Forma votată de Parlamentul European în octombrie prevede măsuri îmbunătăţite de protejare a sănătăţii publice: creşterea proporţiei avertizărilor de sănătate de la 30–40% la 65% din suprafaţa ambalajului şi posibilitatea ca statele membre să impună ambalaje generice, interzicerea pachetelor cu mai puţin de 20 de ţigări şi a aditivilor sau aromelor care fac produsele de tutun mai atractive. ONG-urile europene de sănătate publică au catalogat însă rezultatul ca o „victorie parţială“ – în forma iniţială, avertizările de sănătate ocupau 75% din pachet, iar ţigările slim, preferate de femei şi tineri, ar fi fost şi ele interzise. Directiva a fost „îmblânzită“ prin zeci de amendamente, multe din ele depuse după întârzierea cu o lună a votului în plen, care a fost pusă pe seama influenţei economice şi politice a companiilor de tutun asupra europarlamentarilor.

Scandal la nivel înalt

Joburi sau vieţi

   „Lobbyul tutunului este cel mai cinic, cel mai masiv şi creează cea mai mare presiune“, îmi spune în biroul său de la Strasbourg dr. Antonyia Parvanova, europarlamentar bulgar, vicepreşedinte al grupului liberal din PE şi o prezenţă obişnuită la forumurile europene de sănătate publică. Industria se opune reglementărilor mai stricte ale TPD cu argumente economice – reducerea consumului ar creşte şomajul şi scădea încasările din taxe – dar nu numai: fabricanţii de ţigări electronice sau tutun pentru mestecat snus încearcă să convingă cu dovezi empirice că produsele lor sunt mai puţin dăunătoare decât ţigaretele obişnuite. Adeptă a politicilor bazate pe dovezi, dr. Parvanova critică nepăsarea colegilor săi faţă de problema tutunului: „2.000 de oameni mor în fiecare zi în UE din cauza fumatului. Închipuiţi-vă orice alt eveniment care ar omorî atâţia oameni într-o singură zi – chiar şi inundaţiile provoacă mai puţine decese, dar atunci căutăm soluţii ferme şi imediate; dacă mor şase oameni convocăm o sesiune specială. Dar nu acordăm atenţie faptului că 2.000 de oameni îşi pierd zilnic viaţa – şi nu accidental“. Ea admite că legi mai stricte vor duce la pierderea de locuri de muncă, dar subliniază conflictul ireconciliabil în acest caz între interesul public şi cel privat, atâta vreme cât de fapt societatea are numai de pierdut, iar industria – numai beneficii. „Nu putem recomanda ca lumea să consume mai mult zahăr şi mai multă sare, să bea mai mult alcool şi să fumeze mai mult pentru că este criză şi aşa este bine pentru economie şi locurile de muncă“, avertizează europarlamentarul.

Război pe trei fronturi

„Bruxellesul să-şi vadă de treabă!“

În luna august, compania Philip Morris a lansat un site pe care încuraja fumătorii români, cehi şi lituanieni să se opună interzicerii ţigărilor mentolate şi celor de timp slim. În acest scop, ei erau îndrumaţi să trimită europarlamentarilor din cele trei ţări o scrisoare preredactată, pe care nu trebuiau decât să-şi completeze numele şi adresa de mail. Iată câteva fraze ale scrisorii: „Sunt un fumător adult şi mă opun propunerii de interzicere a ţigaretelor mentolate şi a celor de tip slim, prevăzută în proiectul de Directivă Privind produsele de Tutun. (…) Această propunere de interzicere nu este corectă. O interzicere completă va genera dificultăţi pentru sute de mii de români, ca mine, şi ne va priva de dreptul nostru de a cumpăra şi a consuma produsele preferate (…). În plus, nu există dovezi concludente care să arate că interzicerea completă (..) ar reduce incidenţa fumatului în rândul adulţilor sau tinerilor. Interzicerea produselor nu dă rezultate. (…) Dacă Uniunea Europeană ar interzice aceste produse, acest fapt va conduce la o creştere a pieţei negre a produselor din tutun. Bruxellesul se confruntă cu probleme mult mai mari şi ar trebui să se concentreze pe relansarea economiei europene şi pe crearea locurilor de muncă.“ În sesiunea plenară din octombrie, PE a respins propunerea Comisiei Europene de interzicere a ţigărilor slim şi a aprobat-o pe cea împotriva ţigărilor mentolate.

Eticheta de un miliard

Cât te costă să faci lobby

   CEO „zgândăre“ periodic tema inegalităţii între mijloacele corporaţiilor şi cele ale societăţii civile, publicând cheltuielile cu lobbyul la Bruxelles pe diverse domenii. În timpul revizuirii Politicii Agricole Comune, 151 de organizaţii reprezentând interesele companiilor cu afaceri în agricultură (categorie foarte largă, care cuprinde producători de pesticide şi companii farmaceutice, producători de utilaje, băuturi, carne, fructe şi legume etc.) cheltuiseră aproape 50 de milioane de euro într-un an. Cele 40 de organizaţii ale fermelor familiale, consumatorilor şi cele de mediu avuseseră la dispoziţie doar 12 milioane de euro. Leonardo Palumbo îmi explică pe scurt ce reforme a încercat – şi n-a reuşit – EPHA să introducă: sprijinirea producţiei, distribuţiei şi consumului de fructe şi legume proaspete, în condiţiile în care Politica Agricolă subvenţionează mai ales producţia de carne. Iar industria farmaceutică (direct, prin asociaţii sau agenţii de consultanţă) a plătit 40 de milioane de euro pe an pentru influenţarea procesului decizional european, faţă de 3,4 milioane, cât şi-au permis reprezentanţii societăţii civile activi în domeniul medicamentelor la nivelul UE. CEO leagă lobbyul farmaceutic de politicile de proprietate intelectuală  care duc la întârzierea intrării pe piaţa europeană a medicamentelor generice şi de achiziţia în masă a vaccinurilor în timpul pandemiei de H1N1. Însă rapoartele ONG-ului s-ar putea să surprindă doar vârful aisbergului: registrul de lobby al UE, din care provin datele, nu este obligatoriu, din el lipsind firme de avocatură, companii, agenţii de consultanţă, lobbyişti şi cheltuieli.

La ce folosesc banii

   Lobbyul a evoluat odată cu realităţile politice de la Bruxelles, spune Matthieu. „Înainte, deciziile aici se luau în unanimitate (în Consiliu – n. red). Dacă nu-ţi plăcea ce se întâmplă la Bruxelles, te duceai de pildă la Paris şi convingeai că o lege anume nu este bună pentru Franţa. Franţa băga veto şi se oprea totul. Acum, deciziile se iau cu două treimi din voturi, Parisul nu mai este de-ajuns, aşa că toţi au venit la Bruxelles să facă lobby“. Atât numărul lobbyiştilor, cât şi calitatea lor, a crescut vertiginos, iar afacerea a devenit foarte competitivă. Ca să influenţezi deciziile, trebuie ca ideile tale să fie percepute drept cele mai bune, aşa că, dacă îţi permiţi, angajezi cele mai mari firme de comunicare, punctează regizorul. În schimb, cazurile de corupţie, la care te duce gândul când auzi câţi bani se cheltuie pe lobby, sunt foarte rare, spune el. Politicienii sunt mai degrabă „corupţi ideologic“: adoptă discursul dominant de la Bruxelles – competitivitate, creştere economică, locuri de muncă – şi se înconjoară cu oameni care cred în aceleaşi lucruri. „În felul ăsta, multe interese ale societăţii sunt date la o parte“.

Lobbyul, prin ochii lobbyistului

   „Evident că industria are mai mulţi bani, dar asta nu înseamnă că va avea mai multă dreptate“, îmi spune Andi într-o cafenea din preajma sediului principal al Comisiei Europene. Desigur că raportul costisitor comandat unei universităţi prestigioase va atârna diferit faţă de un sondaj făcut la repezeală. Fireşte că o multinaţională cu zeci sau sute de mii de angajaţi va avea un cuvânt mai greu decât un ONG cu 1.000 de membri. Bineînţeles, Andi este lobbyist, şi nu-i este jenă s-o spună. Dacă nu l-aş fi cunoscut în ţară, aş fi zis după aspect că e de-al locului, însă lucrează la Bruxelles doar de câteva luni, la o firmă de consultanţă în domeniul sănătăţii care preferă să nu folosim numele real al noului său angajat.

„Viaţa medicală“, instrument de lobby la Bruxelles

La jumătatea lui mai, o eurodeputată româncă a organizat în PE, împreună cu o colegă irlandeză, o dezbatere despre drepturile pacienţilor şi mobilitatea personalului medical în Uniune. Subiectul era de actualitate pentru participanţi, în mare parte români, în condiţiile migraţiei crescute a medicilor şi a intrării în vigoare, la sfârşitul anului, a directivei 2011/24 privind drepturile pacienţilor la asistenţă medicală transfrontalieră. Rând pe rând, subiectele întâlnirii au fost discutate de cele două gazde, reprezentanţii asociaţiilor europene ale medicilor şi pacienţilor. Penultima prezentare, netrecută în program, a aparţinut unei platforme româneşti care reuneşte companii şi ONG-uri şi s-a referit la planul de comunicare cu privire la… medicina personalizată. A fost detaliată strategia de promovare, cu elemente vizuale, viitoare evenimente, comunicate şi petiţii. Printre ţintele campaniei de comunicare şi PR era menţionată şi Viaţa medicală. Prezentarea s-a încheiat, iar dezbaterea a continuat cu expunerea mult aşteptată a trimisului DG Sanco. Ştiam cu toţii ce văzuserăm mai devreme – o acţiune de lobby neinspirată.
 

   L-am întâlnit în Parlament la un workshop despre sănătatea nou-născuţilor şi din nou câteva săptămâni mai târziu, la o dezbatere despre asistenţa medicală transfrontalieră găzduită de un europarlamentar român. Ca tânăr angajat, sarcina lui este să facă rapoarte de la aceste întâlniri, chiar dacă este posibil să nu fie citite niciodată. În acest domeniu eşti plătit să participi la toate evenimentele şi să ştii tot ce se petrece. De fapt, munca unui lobbyist înseamnă 80% cercetare şi 20% comunicare şi urmăreşte obţinerea unui compromis funcţional între interesele clientului şi cele ale legiuitorului. În acest scop, el pune la dispoziţia factorilor de decizie informaţii de calitate, greu de obţinut fără mulţi bani, ajutându-i să-şi fundamenteze iniţiativele şi acţionând astfel în interesul public. Lobbyistul (sau reprezentantul de interese, cum spune că este denumirea corectă) este deci „o rotiţă în dezbaterea democratică“, crede Andi. El dă ca exemplu reglementarea studiilor clinice: între dorinţa autorităţilor ca pacienţii să fie în siguranţă şi cea a industriei de a obţine profit, trebuie găsit echilibrul care să permită efectuarea unei cercetări. „Este ilegitim să-ţi doreşti ca studiile să se desfăşoare în condiţii economice şi într-un timp rezonabil?“ Demonizarea adversarului nu este decât o tehnică de dezbatere, folosită de ONG-uri care, la rândul lor, se ascund în spatele unor termeni ca advocacy, public affairs sau government affairs. „Lobby face toată lumea“, remarcă el.

   Cum poţi atunci să judeci acţiunile tuturor taberelor care încearcă să influenţeze politicile europene? Pentru dr. Parvanova, important este dacă intervenţiile promovate sunt în interes public sau doar corporatist. Leonardo Palumbo spune că anumite tactici de lobby sunt incorecte: încercarea de a bloca sau întârzia o anumită lege, autoreglementarea ipocrită a industriei – „suntem sceptici atunci când o companie alege să acţioneze împotriva intereselor sale economice“ – , neînscrierea în registrul de lobby, căutarea contactelor personale ale comisarilor sau europarlamentarilor. Iar Matthieu Lietaert crede că nu există neapărat lobby bun şi rău, cât reglementare rea sau bună a acestuia. Transparenţa cheltuielilor şi consultarea echilibrată de către Comisie a tuturor părţilor sunt primele reguli care trebuie introduse.