După
ce am găsit citatul alăturat într-un articol publicat într-una dintre cele mai
cunoscute reviste medicale americane*, înainte de a mă decide să dezvolt
subiectul atins, am căutat date despre autoare (prima într-un șir de coautori
ai articolului), întrebându-mă în ce domeniu medical și-a făcut specializarea.
Nu mică mi-a fost mirarea aflând că e vorba de o tânără rezidentă în medicină
internă de la Universitatea Harvard, dar deja implicată într-o sumedenie de
proiecte de cercetare, mai toate clinice. Oricum ar fi, ideea de a sublinia
importanța obținerii de date despre rezultatul tratamentului nu prin diversele
rapoarte medicale, ci primind detalii de la pacientul însuși, reprezintă o
inovație, în sensul că aici nu e vorba de transmiterea de date izolate, de la
un pacient sau altul, ci de un sistem organizat, bine pus la punct, cu scopul
de a oferi instituției medicale respective (și medicilor) informații importante
privitoare la efectul tratamentului aplicat.
N-am
nicio îndoială că ar putea apărea, pe loc, o reacție de respingere a ideii. Mi
se va spune că soluția de a oferi pacientului un instrument de evaluare a
rezultatului unui tratament va duce la obținerea de date doar parțial corecte,
în cel mai bun caz, chiar eronate în anumite situații. Iată, de exemplu, cazul
unui pacient suferind de o maladie neoplazică cu metastaze, căruia i s-a
prescris printre altele un tratament zilnic cu steroizi. Efectul euforic al
acestei grupe de medicamente poate influența în mod clar gradul de
obiectivitate cerut atunci când e vorba de o evaluare a rezultatului unei
scheme terapeutice. Exemplul este veridic, dar izolat. În imensa majoritate a
cazurilor, un pacient cu o funcție cognitivă neafectată de boală sau de
medicamentația prescrisă va avea capacitatea de a judeca și cântări efectele
tratamentului și în felul acesta va putea oferi medicului curant un raport care
să oglindească în mod corect propria sa situație.
Întrebarea
care se cere e următoarea: în ciuda celor de mai sus, de ce e nevoie de o
asemenea sursă suplimentară de informații? Oare nu e suficient raportul
medicului curant privitor la evoluția pacientului și aprecierea stării sale
după aplicarea tratamentului propus? Să nu uităm: sistemul actual de evaluare a
rezultatului unui tratament stă la baza comunicării nu numai între pacient și
medicul său, dar și între medici din specialități diferite. Gastroenterologul
în grija căruia se va afla un pacient după o rezecție de colon este obligat să
primească un raport complet al rezultatului tratamentului chirurgical și al
perioadei imediate postoperatorii. Nenumărate sunt exemplele de acest tip. Și
atunci, oare cu ce poate contribui opinia (neprofesională!) a pacientului
asupra propriei sale stări posttratament la deciziile pe care medicul curant le
va lua în continuare?
Departe
de mine gândul de a rezuma articolul publicat recent de Lisa Rotenstein și
colegii ei. Cu toate acestea mă voi referi în continuare la câteva din
argumentele autoarei, nu însă înainte de a-mi exprima propria mea părere cu
privire la propunerea sa. Mă simt jenat că trebuie să mă repet cu o frecvență
demnă de scopuri mai nobile, aducând aminte colegilor care vor citi aceste
rânduri că noi trăim o realitate în care timpul costă bani și, în ciuda atâtor
procedee terapeutice, echipamentului sau metodelor moderne de diagnostic ce ne
stau la dispoziție în prezent, timpul ne este limitat, iar numărul pacienților
aflați sub îngrijirea unui singur medic e în continuă creștere. Timpul afectat
fiecărui caz contrastează cu dorința pacientului de a transmite medicului sau
echipei terapeutice părerile sale despre rezultatul tratamentului aplicat, dar
cine în ziua de azi are posibilitatea să aloce suficient timp fiecărei
povestiri? Odinioară, dascălii mei de semiologie (de la dispărutul spital
Brâncovenesc) dedicaseră o bună parte a educației noastre clinice artei
anamnezei, cu scopul de a limita tendința fiecărui pacient de a transmite date
extrem (sau prea) de detaliate despre boala sa. În același timp însă, ei ne
impuneau obligația de a folosi cu talent discuția cu pacientul, obținând
amănuntele principale dar în același timp punând deoparte acele informații
deloc relevante și fără a leza sensibilitatea acestuia.
Dar
arta conversației cere timp. Și, de aici, ideea de a permite, a încuraja chiar
pacientul ca, odată ajuns acasă, după terminarea tratamentului, să pună „pe
hârtie” impresiile pe care le-a acumulat și concluziile la care a ajuns cu
privire la rezultatul schemei terapeutice propuse. Nu e vorba de o compoziție
liberă și nelimitată, ci de un formular, îndeajuns de detaliat, care cuprinde
rubricile cele mai importante, fără a omite propriile senzații subiective ale
pacientului, abilitatea sa de a se întoarce la o activitate normală,
capacitatea de a relua munca de zi cu zi etc. Iar transferul de informații se
poate efectua aproape instantaneu, pe calea internetului. Datele statistice
referitoare la anul trecut sunt de-a dreptul senzaționale. Procentajul de
britanici cu acces la internet era de 95%, la chinezi 53%, iar la americani
88%. Procentajul populației României cu acces la internet în anul 2016 era de
58%. Cu alte cuvinte, transmiterea informației aflate în formular devine o
rutină pentru majoritatea populației oricărei țări dezvoltate. Timpul afectat
completării formularului e nelimitat, dar „absorbirea” datelor de către medic
cere doar câteva minute.
S-ar
putea obiecta că e vorba de încă o propunere care distanțează geografic și
psihologic pacientul de medic, anulând importanța contactului direct, uman,
dintre cei doi. Dar ideea propusă de Rotenstein și deja aplicată în câteva
centre medicale americane vorbește de completarea (nu anularea) contactului
verbal prin adăugarea de date precise și nu mai puțin importante, pe calea
internetului. Rotenstein e de părere că metoda propusă are rolul de a îmbunătăți
relația medic-pacient. În momentul apariției pacientului în cabinetul
medicului, în fața acestuia se vor afla o mulțime de date obținute de-a lungul
tratamentului (analize medicale, consultații cu alți specialiști etc.), dar și
un raport stilizat, concis al opiniei pacientului despre rezultatul
tratamentului aplicat. În acest caz, medicul se poate referi direct la acele
puncte menționate de pacient ca fiind problematice și poate încerca să le
rezolve fără pierdere inutilă de timp pentru a „extrage” de la pacient
amănuntele ce necesită o atenție deosebită.
Rotenstein
remarcă importanța faptului că acest sistem include nu numai date obiective, ci
și propria impresie (da, subiectivă!) a pacientului, întrucât starea de
sănătate a acestuia depinde nu numai de elemente obiective și măsurabile, ci și
de felul cum interpretează rezultatul tratamentului. Autorii citatului
accentuează influența favorabilă a sistemului propus asupra senzației de
frustrare a pacientului, doritor să transmită cât mai multe informații medicului
său, dar în imposibilitate de a o face din lipsă de timp. În sfârșit, se
amintește și senzația de satisfacție a medicului care, în sfârșit, posedă o
multitudine de date despre rezultatul tratamentului aplicat, date care în
absența sistemului propus i-ar fi scăpat în cea mai mare parte.
Nu
mă pot opri din a mă referi la anumite aspecte din specialitatea ATI care au
legătură cu ideea prezentată în articolul cu pricina. Nu am date din alte țări,
dar se pare că procentajul pacienților chirurgicali din Israel care se bucură
de vizita postanestezică a medicului ATI este mai mic de 5%! Explicațiile sunt
multiple, ele incluzând perena lipsă de timp a anestezistului, ocupat de
dimineață și până seara în sala de operație, și realitatea care minimalizează
relația directă pacient-anestezist (un medic ATI examinează pacientul în
policlinica de anestezie, un altul e responsabil de actul anestezic și un al
treilea îngrijește bolnavul în camera de trezire sau în terapia intensivă). În
plus, în prezent, în anumite țări, proporția pacienților care părăsesc spitalul
în seara de după operație (same day surgery) se apropie de 70%.
Mai ales aici, baiul constă în lipsa de
educație a noilor generații de rezidenți ATI, care nu sunt „îndoctrinați” de
importanța culegerii de date despre starea pacientului în perioada
postanestezică. De aceea, în afara datelor furnizate de studii clinice care
analizează morbiditatea postanestezică, medicul ATI nu posedă niciun fel de
informații privitoare la evoluția propriilor săi pacienți. Pe vremuri, în
anumite centre medicale de anvergură, pacientul externat era intervievat în
următoarele zile printr-un apel telefonic efectuat de o asistentă medicală, dar
azi și în această profesie se simte lipsa de personal, așa că metoda a fost
abandonată aproape în întregime. Devine evident că propunerea Lisei Rotenstein
are menirea să rezolve această deficiență dureroasă. Ea va permite medicului
ATI nu numai să obțină săptămânal sau lunar date statistice despre starea
postanestezică a pacienților săi, dar și să intervină imediat în cazul când i
se va aduce la cunoștință, datorită formularului transmis prin internet, de o
situație specifică ce necesită intervenția sa, cum ar fi o durere
postoperatorie care nu a cedat la tratamentul propus sau o stare de intoleranță
digestivă cu grețuri și vărsături neinfluențate de medicația oferită.
