Ediţia precedentă a rubricii a atins
eforturile curente de combatere a malariei şi dificultăţile umane şi operaţionale
asociate acestor eforturi. Adesea soluţiile cu cel mai ridicat potenţial de
eficienţă şi cost-eficienţă sunt şi cele mai intruzive pentru vieţile
civililor, de unde nevoia de înţelegere şi de acceptare a acestor soluţii de către
beneficiari. Comunităţile locale nu mai sunt privite de mult doar ca
beneficiari, ci ca generatori de soluţii şi participanţi activi la formularea şi
operaţionalizarea oricărui tip de program de sănătate publică. Toate acestea
sună foarte bine, însă o provocare majoră este aceea că, odată clarificată
premisa de mai sus, ajunge să se pună curând problema scalei la care
comunitatea poate fi mobilizată pentru atingerea obiectivelor de program.
Efortul controlului răspândirii Ebola din ultimul an a oferit prea multe
exemple în acest sens. Poţi ajunge în 90 de sate, dar cum rămâne cu celelalte
10? Poţi convinge nouă lideri locali, dar îl poţi convinge şi pe al zecelea? Poţi
preveni 99 de înmormântări ritualice, dar o vei putea face şi la a 100-a?
Precedente există. Malaria a fost
dintotdeauna endemică în muntoasa Sardinie, ca şi în întregul bazin al
Mediteranei. Cândva acoperită complet de păduri, defrişările iraţionale din
secolele 18 şi 19 au modificat peisajul insulei prin alunecări de teren şi
modificări ale cursului apelor, tulburând ecosistemul şi conducând la infestarea
majorităţii surselor de apă potabilă precum şi a ochiurilor de apă de la şes.
Defrişarea fusese accelarată în timpul regimului fascist pentru alimentarea
producţiei de cărbune, ceea ce a condus la strămutarea populaţiei montane în
regiunile mai joase, cu risc de transmisie mai mare. Al Doilea Război Mondial a
surpat progresele înregistrate de campaniile guvernului italian din anii ’30 şi
malaria continuă să fie endemică în Sardinia. Imediat după război, Fundaţia
Rockefeller a finanţat un program ambiţios antimalarie în Sardinia, în
parteneriat cu agenţia italiană ERLAAS, creată special pentru acest scop.
Proiectul nu a fost unul obişnuit din câteva considerente. Întâi, obiectivul
declarat al campaniei a fost acela de a elimina complet de pe insulă populaţia
de Anopheleslabranchiae, principalul
vector de transmisie al Plasmodium
falciparum. Alte două specii rezidente de Anopheles nu erau considerate a fi purtătoare, însă diferenţierea între
specii nu era posibilă pe teren, astfel că operaţiunea le-a vizat pe toate
trei. Practic, asta a însemnat stârpirea tuturor adulţilor şi larvelor de Anopheles de pe insulă. Foarte ambiţios
având în vedere că pentru eradicarea malariei nu este necesară eliminarea, ci
doar controlul transmisiei. Planul de acţiune a inclus folosirea pe scară largă
a DDT, compus redescoperit în 1939, pentru potenţialul insecticid. Înainte de
DDT, fusese folosit pentru scopuri similare Verdele de Paris, abandonat din
cauza toxicităţii. DDT pare aşa fie sigur în testele preliminare, însă nu
fusese administrat până atunci la scara unei întregi regiuni.
A doua particularitate a fost aceea că
implementarea programului s-a bazat pe o mobilizare comunitară fără precedent,
cu participarea substanţială a celor 1,2 milioane de locuitori ai insulei la
acel moment. Programul a cuprins două activităţi de teren principale:
inspectarea suprafeţelor de păşit a incintelor privind prezenţa ţânţarilor sau
a larvelor; pulverizarea emulsiei de DDT în toate incintele şi pe toate suprafeţele
de apă aflate la risc de pe insulă (mai mult de un milion) pentru stârpirea
larvelor. Fiecare sat a trebuit să desemneze reprezentanţi care să participe la
ambele tipuri de activităţi. Pe de o parte, reprezentanţi ai comunităţii au
asigurat pulverizarea soluţiei de DDT cu pompă de spate în toate casele,
dependinţele şi clădirile publice. Pe de altă parte, pentru serviciul
entomologic au fost mobilizaţi peste 1.000 de civili – profesori, avocaţi, funcţionari
sau mecanici – care au fost instruiţi ca la şcoală în teoria şi practica
identificării speciilor de Anopheles.
Aceştia au inspectat toate suprafeţele de apă de pe insulă, de ordinul sutelor
de mii, au colectat specimene de probe şi le-au trimis la laboratorul
programului pentru confirmare. Ulterior, toate suprafeţele de apă identificate
ca fiind la risc de serviciul entomologic au fost luate în primire de echipele
de voluntari, care au pulverizat soluţie de DDT săptămânal pentru stârpirea
larvelor. Suprafeţele de apă greu accesibile de la altitudini joase, precum mlaştini
sau ravene, au fost tratate cu pompe cu aerosoli sau cu pulverizări din avion.
Cursurile de apă din regiunile muntoase, în schimb, erau greu accesibile din
cauza terenului accidentat şi a arbuştilor care nu permiteau accesul pompelor,
astfel că terenul a trebuit degajat manual. Mobilizarea a atins cifra de 32.000
de indivizi înscrişi în registrele ERLAAS în septembrie 1948, dintre care trei
sferturi lucrau în activităţi de pregătire a terenului pentru intervenţie, iar
ceilalţi în inspecţia şi pulverizarea propriu-zisă. Războiul recent încheiat nu
oferea perspective înfloritoare pentru forţa de muncă locală, astfel că forţă
de muncă era acolo, însă cerinţele operatiunii depăşeau resursele disponibile şi
au trebuit aduşi voluntari din alte regiuni ale Italiei.
Începută în iarna lui 1946, campania de
eradicare a Anopheles din Sardinia
s-a încheiat oficial în 1949, cu costuri finale (11,2 milioane de dolari) de
patru ori mai ridicate decât estimările oficiale. Cea mai mare parte a
fondurilor a mers către achiziţionarea celor 270 de tone de DDT şi plata mâinii
de lucru. Obiectivul formal de 100% eliminare a vectorului de transmisie nu a
fost îndeplinit, estimările oprindu-se într-o vecinătate supărătoare: peste
99,7% din siturile de împerechere pentru Anopheles
erau negative în iarna lui 1948. Totuşi, în sens mai larg, malaria a fost
eradicată din Sardinia şi nu a revenit de atunci.
Proiectul sardinian este văzut astăzi ca un
eşec de planificare şi, pe termen lung, de relaţii publice. Chiar dacă a fost
prezentat imediat după finalizare drept un succes răsunător, aliniat doctrinei
momentului de glorificare a avansurilor tehnologice în sprijinul sănătăţii
publice, directorul ERLAAS demisionase pe parcurs deoarece devenise clar că
obiectivul eliminării vectorului nu putea fi atins. Din acelaşi motiv,
obiectivul declarat a fost schimbat din mers din eliminarea vectorului în
controlul malariei – aşa cum ar fi fost rezonabil să fi fost formulat de la bun
început. Asta ca să nu mai vorbim că excesul de DDT (existau dovezi chiar şi la
acea dată că pulverizarea incintelor ar
fi fost suficientă pentru controlul transmisiei, ceea ce a făcut cel puţin
inutilă şi cel mult cinică acoperirea întregii insule în DDT) a transformat
Sardinia pentru următoarea jumătate de secol în patria mamă a studiilor observaţionale
pe marginea toxicităţii DDT. Din fericire, nu au fost observate efecte îngrijorătoare
asupra omului, însă a fost pusă clar în evidenţă încă din timpul campaniei
1946–1949 toxicitatea DDT asupra mediului înconjurător, în special asupra peştilor.
Eradicarea malariei în Sardinia a lăsat deja
în urmă lecţii. Una dintre ele se referă la condiţiile în care o populaţie
poate fi mobilizată pentru a participa concret şi imediat la un program de sănătate
publică de o asemenea anvergură. Au contat în cazul sardinian experienţa de
secole a populaţiei cu boala, familiaritatea cu programe anterioare ale
guvernului italian, precum şi banii Fundaţiei Rockefeller. În plus, Sardinia
este o insulă cu o suprafaţă comparabilă, până la urmă, cu cea a Olteniei.
Pentru provocările din prezent care cuprind ţări şi continente întregi, mobilizările
comunitare de care vom avea nevoie în situaţii de criză trebuie să mizeze pe
altceva.
