Ajungând la citatul alăturat, vor fi poate unii care se vor
înșela cu privire la adevărata vârstă a infatuării umane. Pentru că, de fapt,
egoul s-a născut odată cu apariția rasei umane. Nu trebuie să mire deci pe
nimeni că, în urmă cu aproape o jumătate de mileniu, Michel de Montaigne avea
curajul să recunoască o cruntă realitate, anume că majoritatea indivizilor
aparținând speciei umane preferă să facă cunoscut nu ce gândesc alții (poate
mai inteligenți ori mai culți), ci să profereze propriile idei și gânduri,
pornind de la senzația (certitudinea?) pe care mai toți o avem, că știm mai
bine, gândim mai clar și, bineînțeles, ne exprimăm mai cursiv. Oare e de mirare
că fraza lui Montaigne mă duce cu gândul la breasla noastră, a medicilor? Un
foarte cunoscut intensivist israelian îi sfătuia pe cei apropiați: „Vorbește
despre tine tot timpul, până la urmă se va uita cine ce a spus și tot ce-ai
spus se va considera un adevăr universal!“.
Oare noi, medicii, suntem afectați mai mult decât alte profesii
de germenele egoului patologic? Spun patologic pentru că un grad moderat de
autoapreciere e absolut necesar existenței intelectuale și spirituale a
fiecăruia dintre noi. Ba, mai mult, se pare că prezența unui ego exagerat își
are originea într-o permanentă stare de frustrare, care obligă individul să
acționeze și să se exprime sub o formă care să ascundă sentimentul de
inferioritate.
O sumedenie de glume și vorbe năstrușnice îmi vin în minte cu
privire la modul în care ne autoapreciem. Se spune că rezidentul se consideră
adjunctul lui Dumnezeu, specialistul e convins că el însuși e Dumnezeu, pe când
șeful de secție nu are niciun dubiu că Dumnezeu e adjunctul său! Lucrurile ar
putea rămâne în acest context hazliu dacă nu ar avea (și nu de puține ori)
consecințe negative. Iată exemplul clasic de infatuare profesională, provocată
de hipertrofia patologică a egoului. Un diagnostic pus de un confrate are
(mici, mari?) șanse de a fi anulat din primul moment de un alt medic care-i
consideră pe toți ceilalți incapabili să atingă nivelul său profesional. Însăși
ideea unei a doua opinii e relativ nouă și își are originea în medicina
americană, unde cetățeanul e educat din fragedă copilărie că nimeni nu e
infailibil și că, în momente cruciale din viața omului, e indicat să asculți
încă o părere și să pui două opinii una în fața celeilalte, pentru a o găsi și
accepta pe cea corectă.
Pe vremuri, opinia
medicului era considerată corectă, iar pacientul nici măcar nu încerca să pună
sub semnul întrebării un verdict emis de un profesionist. Situația a luat o
turnură diferită, în mod progresiv. Pe de o parte, pacientul a devenit
conștient că, până la urmă, medicul e doar o ființă umană și, ca orice individ,
și el e supus greșelii. Dar schimbarea a fost determinată în special de accesul
pacientului la informația electronică. Am scris de mai multe ori despre acest
aspect relativ nou în relația pacient–medic. În prezent, pacientul e foarte
bine informat despre starea sănătății sale. Ușurința cu care ajunge la cele mai
noi date legate de boala sa îl transformă peste noapte într-un specialist al
unei singure maladii, iar datele pe care le posedă pot fi mult mai rapid aduse
la zi decât cele ale medicului, care a citit despre afecțiunea respectivă doar
în urmă cu un an sau doi. Această nouă realitate reprezintă o lovitură dată
egoului medicului și poate aceasta e explicația faptului că, în continuare, ca
și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, confrații noștri continuă să emită păreri
care emană un clar iz de infatuare și de îngâmfare profesională.
„Am fost la doctor, dar
nu a avut nici timp și nici răbdare să mă asculte.“ Oare această frază frecvent
întâlnită nu descrie o situație în care medicul se autoplasează pe un piedestal
de unde e greu să audă păsul unui pacient? Care e originea acestui păcat – pe
care l-aș numi originar?
Se vorbește mult de implicațiile sistemului de rezidențiat
asupra mentalității tutorelui. Pentru medicul ajuns într-un stadiu avansat al
carierei, întâlnirea cu tânărul rezident, lipsit de minima experiență în
domeniul ales, produce un sentiment inerent de superioritate, în care cuvântul
celui însărcinat cu pregătirea tânărului e și primul, și ultimul. Acest aspect,
de altfel deloc specific meseriei noastre, se simte în mod vădit în acele domenii
în care abilitatea manuală e echivalentă cu experiența clinică. Cel care a
efectuat deja sute de intervenții chirurgicale de același tip se simte fără
discuție îndreptățit să abordeze o atitudine de patronaj, în spatele căreia se
simte un ego exagerat. Experiența își spune cuvântul și în ceea ce privește
discernământul clinic. Cel care a mai văzut de multe ori o maladie sau o
complicație se simte superior tânărului de-abia intrat în specializare. De aici
până la absolutizarea „părerii corecte“ este o distanță foarte mică.
Nimeni nu-și poate închipui că un element esențial al
personalității medicului, siguranța sa de sine (pe care unii, pe bună dreptate,
o numesc ego), câștigată cu sudoarea frunții și cu nopți pierdute la patul
pacientului sau în fața mesei de lucru, poate fi ștearsă cu buretele și
îngropată în subconștientul acestuia. Dar există o cale de mijloc. Practica
noastră curentă ar trebui să se bazeze pe un element esențial, anume pe
acceptarea pacientului ca partener și nu ca un supus orbește părerilor noastre.
Pacientul trebuie să fie informat în legătură cu orice decizie propusă, dar,
mai ales, trebuie să i se ofere șansa de a-și exprima părerea; până la urmă,
soarta lui se află în mâna medicului.
Cum pacientul poate ajunge și la un alt specialist, înseamnă că
o parte a celor care trec pragul cabinetului se află deja în posesia unei prime
opinii profesionale. A nega importanța celor spuse și propuse de alt confrate
nu poate produce decât neîncrederea pacientului. Fiecare din noi e conștient că,
într-o mare măsură, se poate și altfel, adică pentru multe dintre situațiile
care-l fac pe pacient să apeleze la expertiza medicului există mai mult decât o
singură soluție. Statisticile privind succesul unei metode sunt doar cifre
pentru medic. Succesul e însă de 100% pentru cel care se vindecă, în vreme ce,
pentru cel care cade în cealaltă parte a curbei, insuccesul e total. De aceea,
pacientului trebuie să i se explice toate soluțiile terapeutice, din care are
dreptul să aleagă.
Dar nu e totul în alb și negru. În mediul în care activez în
ultimii ani, pacientul obține opinia medicului și apoi se adresează rabinului,
care uneori indică (pe baza unei înțelepciuni câștigată prin experiență de
viață) o soluție opusă celei propuse de medic. În alte situații, pacientul „de
rând“ nu posedă calitățile necesare pentru a pune sub semnul întrebării
propunerea medicului și de aceea o acceptă ca literă de lege. Alteori, cele
citite de pacient cu doar o seară înainte de consultație nu se prea aseamănă cu
verdictul exprimat de specialist, ceea ce creează tensiune și neîncredere.
Toate aceste aspecte fac însă parte din activitatea medicului zilelor noastre.
Soluția? Atitudinea umană față de cel bolnav. Cele două scaune, al medicului și
al pacientului, trebuie să se afle la aceeași înălțime, ceea ce obligă medicul
să privească în ochii pacientului, fără sentimente de superioritate. Colegului
căruia îi va fi greu să accepte un asemenea scenariu îi propun să se gândească
la situația în care, deodată, se transformă din medic atotputernic în pacient
disperat. Succesul unui asemenea exercițiu e calea cea mai potrivită de a aduce
egoul profesional la un nivel cu totul acceptabil și uman. O spun din proprie
experiență.
Citatul discutat aici nu se referă direct la medici. Montaigne
nu s-a lăsat tratat de niciun medic, apelând la apele naturale din diverse
părți ale Europei pentru a diminua suferințele produse de o litiază renală
rebelă. Dar ce caracterizează mai bine un filozof de succes decât emiterea unor
păreri care, pe parcurs, se dovedesc potrivite pentru o sumedenie de situații
și personalități, la care autorul nu s-a gândit vreodată?
„Nu
numai că îndrăznesc să vorbesc despre mine, dar tot ce vorbesc e numai despre mine
însumi!“
(Michel de Montaigne,
1533–1592) |