Newsflash

Egoul profesional

de Prof. dr. Gabriel M. GURMAN - iun. 24 2016
Egoul profesional
     Ajungând la citatul alăturat, vor fi poate unii care se vor înșela cu privire la adevărata vârstă a infatuării umane. Pentru că, de fapt, egoul s-a născut odată cu apariția rasei umane. Nu trebuie să mire deci pe nimeni că, în urmă cu aproape o jumătate de mileniu, Michel de Montaigne avea curajul să recunoască o cruntă realitate, anume că majoritatea indivizilor aparținând speciei umane preferă să facă cunoscut nu ce gândesc alții (poate mai inteligenți ori mai culți), ci să profereze propriile idei și gânduri, pornind de la senzația (certitudinea?) pe care mai toți o avem, că știm mai bine, gândim mai clar și, bineînțeles, ne exprimăm mai cursiv. Oare e de mirare că fraza lui Montaigne mă duce cu gândul la breasla noastră, a medicilor? Un foarte cunoscut intensivist israelian îi sfătuia pe cei apropiați: „Vorbește despre tine tot timpul, până la urmă se va uita cine ce a spus și tot ce-ai spus se va considera un adevăr universal!“.
     Oare noi, medicii, suntem afectați mai mult decât alte profesii de germenele egoului patologic? Spun patologic pentru că un grad moderat de autoapreciere e absolut necesar existenței intelectuale și spirituale a fiecăruia dintre noi. Ba, mai mult, se pare că prezența unui ego exagerat își are originea într-o permanentă stare de frustrare, care obligă individul să acționeze și să se exprime sub o formă care să ascundă sentimentul de inferioritate.
     O sumedenie de glume și vorbe năstrușnice îmi vin în minte cu privire la modul în care ne autoapreciem. Se spune că rezidentul se consideră adjunctul lui Dumnezeu, specialistul e convins că el însuși e Dumnezeu, pe când șeful de secție nu are niciun dubiu că Dumnezeu e adjunctul său! Lucrurile ar putea rămâne în acest context hazliu dacă nu ar avea (și nu de puține ori) consecințe negative. Iată exemplul clasic de infatuare profesională, provocată de hipertrofia patologică a egoului. Un diagnostic pus de un confrate are (mici, mari?) șanse de a fi anulat din primul moment de un alt medic care-i consideră pe toți ceilalți incapabili să atingă nivelul său profesional. Însăși ideea unei a doua opinii e relativ nouă și își are originea în medicina americană, unde cetățeanul e educat din fragedă copilărie că nimeni nu e infailibil și că, în momente cruciale din viața omului, e indicat să asculți încă o părere și să pui două opinii una în fața celeilalte, pentru a o găsi și accepta pe cea corectă.
    Pe vremuri, opinia medicului era considerată corectă, iar pacientul nici măcar nu încerca să pună sub semnul întrebării un verdict emis de un profesionist. Situația a luat o turnură diferită, în mod progresiv. Pe de o parte, pacientul a devenit conștient că, până la urmă, medicul e doar o ființă umană și, ca orice individ, și el e supus greșelii. Dar schimbarea a fost determinată în special de accesul pacientului la informația electronică. Am scris de mai multe ori despre acest aspect relativ nou în relația pacient–medic. În prezent, pacientul e foarte bine informat despre starea sănătății sale. Ușurința cu care ajunge la cele mai noi date legate de boala sa îl transformă peste noapte într-un specialist al unei singure maladii, iar datele pe care le posedă pot fi mult mai rapid aduse la zi decât cele ale medicului, care a citit despre afecțiunea respectivă doar în urmă cu un an sau doi. Această nouă realitate reprezintă o lovitură dată egoului medicului și poate aceasta e explicația faptului că, în continuare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, confrații noștri continuă să emită păreri care emană un clar iz de infatuare și de îngâmfare profesională.
    „Am fost la doctor, dar nu a avut nici timp și nici răbdare să mă asculte.“ Oare această frază frecvent întâlnită nu descrie o situație în care medicul se autoplasează pe un piedestal de unde e greu să audă păsul unui pacient? Care e originea acestui păcat – pe care l-aș numi originar?
     Se vorbește mult de implicațiile sistemului de rezidențiat asupra mentalității tutorelui. Pentru medicul ajuns într-un stadiu avansat al carierei, întâlnirea cu tânărul rezident, lipsit de minima experiență în domeniul ales, produce un sentiment inerent de superioritate, în care cuvântul celui însărcinat cu pregătirea tânărului e și primul, și ultimul. Acest aspect, de altfel deloc specific meseriei noastre, se simte în mod vădit în acele domenii în care abilitatea manuală e echivalentă cu experiența clinică. Cel care a efectuat deja sute de intervenții chirurgicale de același tip se simte fără discuție îndreptățit să abordeze o atitudine de patronaj, în spatele căreia se simte un ego exagerat. Experiența își spune cuvântul și în ceea ce privește discernământul clinic. Cel care a mai văzut de multe ori o maladie sau o complicație se simte superior tânărului de-abia intrat în specializare. De aici până la absolutizarea „părerii corecte“ este o distanță foarte mică.
     Nimeni nu-și poate închipui că un element esențial al personalității medicului, siguranța sa de sine (pe care unii, pe bună dreptate, o numesc ego), câștigată cu sudoarea frunții și cu nopți pierdute la patul pacientului sau în fața mesei de lucru, poate fi ștearsă cu buretele și îngropată în subconștientul acestuia. Dar există o cale de mijloc. Practica noastră curentă ar trebui să se bazeze pe un element esențial, anume pe acceptarea pacientului ca partener și nu ca un supus orbește părerilor noastre. Pacientul trebuie să fie informat în legătură cu orice decizie propusă, dar, mai ales, trebuie să i se ofere șansa de a-și exprima părerea; până la urmă, soarta lui se află în mâna medicului.
     Cum pacientul poate ajunge și la un alt specialist, înseamnă că o parte a celor care trec pragul cabinetului se află deja în posesia unei prime opinii profesionale. A nega importanța celor spuse și propuse de alt confrate nu poate produce decât neîncrederea pacientului. Fiecare din noi e conștient că, într-o mare măsură, se poate și altfel, adică pentru multe dintre situațiile care-l fac pe pacient să apeleze la expertiza medicului există mai mult decât o singură soluție. Statisticile privind succesul unei metode sunt doar cifre pentru medic. Succesul e însă de 100% pentru cel care se vindecă, în vreme ce, pentru cel care cade în cealaltă parte a curbei, insuccesul e total. De aceea, pacientului trebuie să i se explice toate soluțiile terapeutice, din care are dreptul să aleagă.
     Dar nu e totul în alb și negru. În mediul în care activez în ultimii ani, pacientul obține opinia medicului și apoi se adresează rabinului, care uneori indică (pe baza unei înțelepciuni câștigată prin experiență de viață) o soluție opusă celei propuse de medic. În alte situații, pacientul „de rând“ nu posedă calitățile necesare pentru a pune sub semnul întrebării propunerea medicului și de aceea o acceptă ca literă de lege. Alteori, cele citite de pacient cu doar o seară înainte de consultație nu se prea aseamănă cu verdictul exprimat de specialist, ceea ce creează tensiune și neîncredere. Toate aceste aspecte fac însă parte din activitatea medicului zilelor noastre. Soluția? Atitudinea umană față de cel bolnav. Cele două scaune, al medicului și al pacientului, trebuie să se afle la aceeași înălțime, ceea ce obligă medicul să privească în ochii pacientului, fără sentimente de superioritate. Colegului căruia îi va fi greu să accepte un asemenea scenariu îi propun să se gândească la situația în care, deodată, se transformă din medic atotputernic în pacient disperat. Succesul unui asemenea exercițiu e calea cea mai potrivită de a aduce egoul profesional la un nivel cu totul acceptabil și uman. O spun din proprie experiență.
     Citatul discutat aici nu se referă direct la medici. Montaigne nu s-a lăsat tratat de niciun medic, apelând la apele naturale din diverse părți ale Europei pentru a diminua suferințele produse de o litiază renală rebelă. Dar ce caracterizează mai bine un filozof de succes decât emiterea unor păreri care, pe parcurs, se dovedesc potrivite pentru o sumedenie de situații și personalități, la care autorul nu s-a gândit vreodată?

 

 

„Nu numai că îndrăznesc să vorbesc despre mine, dar tot ce vorbesc e numai despre mine însumi!“
(Michel de Montaigne, 1533–1592)


Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe