Bărbat,
88 de ani. La intrarea în casă, pacientul era în hol,
cu pantalonii în vine (tocmai ieșise din baie). Îmbrăcat ca iarna, cu pantaloni
matlasați și șapte rânduri de bluze, pulovărașe, vestuțe. Cu o barbă lungă,
deasă și albă ca a lui Gandalf din „Stăpânul inelelor“. Nu
m-am putut abține să nu ridic discret din sprâncene.
–
Ce-ați pățit, domnule?
–
Păi, domnișoară, cred că am fibrilație. Simt de azi-dimineață palpitații. Am
mai făcut fibrilații. Mă scuzați că vă deranjez...
„Mă
scuzați că vă deranjez“ se aude foarte rar la Salvare. EKG-ul confirmă
fibrilația.
–
Domnule, da, e o fibrilație. Ar trebui să mergeți la spital.
–
Domnișoară, nu merg. Nu merg pentru că își bat mereu joc de mine. Am mai fost.
Și zic că sunt bătrân, cât să vreau să trăiesc? Eu încerc să am grijă de mine,
să mănânc sănătos, iau cu sfințenie medicația. Cât va fi să mai trăiesc, vreau
o oarecare calitate a vieții.
Deja
simt un nod în stomac. În plus, e uimitoare cursivitatea discursului și foarte
în contradicție cu imaginea... de poveste a pacientului.
–
Tată, ce ai lucrat dumneata?
–
Domnișoară, eu sunt artist! Am fost violonist. Unul bun! Am făcut parte din
orchestra Operetei Române și am cântat pe marile scene ale lumii.
Vecina
prezentă la examinare confirmă. O, Doamne! Mă simt vinovată pentru ridicatul
ăla de sprâncene de la început. Mă reevaluez. Dar plec cu o lecție învățată. Ba
chiar cu două: 1. Nu mai judeca oamenii după aparențe! și 2. Păstrează-ți
demnitatea!
Domnul
a refuzat să meargă la spital pentru că era tratat prost. Pentru că se simțea
umilit. Cu toate insistențele. L-am pus să promită că, dacă se va simți mai
rău, va reveni cu telefon la 112.
