În discursul de susținere pentru
realegerea președintelui Obama rostit la convenția națională a partidului
democrat în septembrie 2012, fostul președinte Bill Clinton remarca pe marginea
nesfârșitelor diferențe dintre democrați și republicani, tot mai acute la acel
moment, inclusiv pe fondul recesiunii și al introducerii Obamacare, că nu pune
la îndoială faptul că republicanii sunt patrioți și își doresc tot ce e mai bun
pentru Statele Unite. Înainte de a vota și a blama este absolut necesar, în
schimb, ca publicul să înțeleagă foarte bine care sunt acele lucruri pe care
republicanii le văd drept „bune“ pentru a decide responsabil și a ști ce viitor
alegem. Dispozitivul retoric circumscrie și apoi pășește în vârful picioarelor
de-a lungul unei fâșii înguste pe care s-ar putea intersecta cele două fronturi
ideologice. Scopul e, până la urmă, acela de a limita proporțiile alienării de
„ceilalți“ și a mai mușca ceva din voturile nehotărâților care chiar votează
pentru argumente și nu preponderent din convingere. „S-ar putea intersecta“
pentru că e mai puțin important dacă această zonă ideologică de intersecție
există cu adevărat în plan doctrinar, ce contează este ca ea să fie plauzibilă
în mintea celui care alege.
Rezultatul votului de ieșire a
Marii Britanii din Uniunea Europeană este, din perspectiva de mai sus,
întrucâtva duios. Campaniarzii „Vote Leave“ au plimbat prin țară în lung
și-n lat un autobuz roșu colantat cu litere de un cot „Trimitem 350 de milioane
de lire pe săptămână către UE. De ce nu i-am folosi în schimb pentru NHS-ul nostru?“.
Suficient de mulți oameni au ascultat mesajul și au votat în consecință, pentru
acest motiv și pentru altele în aceeași notă. Cine nu ar vrea mai mulți bani
pentru sănătate atunci când ai și o idee despre cum ai putea să faci rost de
ei? Medicii rezidenți au protestat luni de-a rândul pentru salarii și pentru
condiții de lucru mai bune ca reacție la noul contract-cadru care îi supune tot
mai multor presiuni. Analizele la nivel de sistem arată că tot mai multe
spitale au dificultăți financiare în actualele condiții de austeritate
controlată până în 2018, eficiența nu crește atât de repede pe cât s-ar fi
dorit și indicatorii de calitate a îngrijirilor se deteriorează lent, dar sigur.
Toate aceste realități au avut constant acoperire în media și augmentează
impresiile pe care și le face fiecare cetățean pe baza propriilor experiențe:
durează tot mai mult timp să obții o programare la un medic specialist și
personalul medical e tot mai frustrat și mai neglijent. Corabia pârâie acolo
unde înainte nu pârâia și ceva trebuie să se schimbe, fie că sunt imigranții,
birocrații, banii sau toate deodată.
Că promisiunea sutelor de
milioane se dovedește o manipulare grosolană o confirmă declarațiile de după
referendum ale figurilor politice asociate cu mesajul Leave. A fost o
neînțelegere, nu e foarte clar de unde vor apărea banii ăștia, de fapt numai
una dintre campaniile Leave a promis asta, sunt alte lucruri mai
importante în acest moment. Toate sunt adevărate și erau previzibile pentru
oricine ar fi avut urechi de auzit înainte de a vota. E de remarcat, dincolo de
asta, că NHS se reconfirmă drept un cal de bătaie politic major pe scena
internă britanică. Un exemplu, în definitiv, de „cum îți așterni, așa dormi“.
Oamenii au sărit pentru a apăra sistemul cu votul lor la ceas de necaz. După
cum scrie și pe autobuzul de campanie, NHS e al lor și așa trebuie să
rămână. Merită remarcat, apoi, că votanții sunt ușor de convins de mesajul că
mai mulți bani rezolvă problemele serviciilor publice. Ei, votanții britanici,
sunt și îndreptățiți să creadă asta: planul de austeritate controlată a NHS a
arătat în anii care au trecut că se face deja tot ce e omenește posibil pentru
a livra servicii la același standard cu bani mai puțini și se simte că nu prea
funcționează. O gură de aer pare mai necesară decât oricând. Tabăra Remain
nu a inclus NHS în manifestul de campanie: ar fi fost lucruri de zis despre
Uniune și sănătatea publică, dar nu atât de tangibil și imediat precum impactul
a 350 de milioane în plus pe săptămână.
Previzibil, ajungem la domestic,
unde e nevoie de bani și nimic nu e al nostru. Totul în sistemul de
sănătate pare să fie al lor, al altora: al afaceriștilor, al parlamentarilor,
al funcționarilor, al membrilor de comisii. Ironic, numai Salvarea mai e a
noastră, atât cât mai e. Eforturile pentru măsurarea eficienței și
calității sunt de-abia la început și reperele pozitive există, dar se numără pe
degete în spații neaerisite. Lideri ai profesiei medicale continuă să apere
dimensiunea artistică a actului medical, una pe care indicatorii și normele nu
ar putea-o cuprinde fără a afecta interesul pacientului. Metodologii precum
evaluarea tehnologiilor medicale sau evaluarea nevoilor de sănătate rămân încuiate
în birouri și se descuie numai pentru conferințe sau workshopuri în
străinătate. Ne aflam, așadar, în cu totul alt tip de dezbatere pentru sănătate
decât suntem lăsați să credem. Punctele de interes ale dezbaterii sunt similare
cu cele din alte țări, însă vocabularul dezbaterii este net diferit: mai sărac
în concepte și mai liric, cu emoția drept verb și argumentul drept adjectiv.
Acest al nostru ne lipsește și face, până la urmă, toată diferența: nu
avem încredere în nimeni (confirmat de studii precum World Values Survey) și
nici nu avem un trecut pe care să ne dorim să construim. În plin Ev Mediu
cvasiunanim asumat, fragmentarea puterii și a opiniei domnește și se
autoîntreține: medicii îi iau la mișto pe pacienți pe rețele de socializare,
pacienții îi discreditează pe medici, toți dau vina pe minister, Ministerul dă
vina pe managerii de spital și așa mai departe. Cine ar avea curajul să ceară
contribuții mai mari pentru sănătate în acest moment? Chiar și așa,
transformarea cercului vicios în cerc virtuos pornind de la mai mulți bani e o
iluzie: banii din viitor vor urma traseul apartenențelor din prezent, pe un
circuit care nu are cum să fie sănătos (sic) pentru că fiecare dintre
actorii înșirați de-a lungul circuitului crede că îi este superior de drept. Nu
banii, ci acceptabilitatea politică și publică a unei „noi căi“ poate modifica
traiectoria prezentă – de susținut ulterior, desigur, cu bani. Rămași în
compania analizelor, strategiilor și planurilor, s-o găsi pe undeva vreun
politician care să ne arate sau să inventeze, dacă e nevoie, zona gri pe care
crește ceva pentru care merită luptat împreună. Până atunci, ne rămân în comun
numai deziluziile.
