Franz Kafka, cunoscutul scriitor de limbă germană, s-a
născut la Praga și a decedat la vârsta de 40 de ani, în Austria. Nu-mi închipui
că era obsedat de moarte și de scurta durată a vieții pe această planetă. Nu
pretind că am citit tot ce acest maestru al penei a publicat, dar o bună parte
din schițele și romanele sale au făcut parte, pe vremuri, din educația mea
beletristică. Un lucru este clar: Kafka a murit tânăr, după o îndelungată
suferință provocată de tuberculoza localizată la nivelul laringelui, o maladie
la acea vreme incurabilă. Se vorbește de cauza morții sale ca fiind, de fapt,
extrema malnutriție, Kafka suferind, după unii biografi și prieteni, de un
anumit grad de anorexie nervoasă, chiar în acei ani în care boala nu pusese
încă totală stăpânire pe organismul său.
Dar se pare că gândurile despre moarte nu vin doar atunci când
doamna cu coasa se apropie de perimetrul existenței tale. Orice individ cât de
cât gânditor ajunge foarte devreme la concluzia că există doar două elemente
infailibile în viață: nașterea și decesul. N-am nicio explicație pentru faptul
că vechiul proverb turcesc care amintește că toți cei care trăiesc vor muri,
singura necunoscută fiind în ce ordine, îmi vine în minte ori de câte ori
subiectul unei discuții se referă la momentul dispariției individului din viața
terestră, dar proverbul posedă o imensă doză de adevăr. De altfel, banalitatea
gândurilor despre moarte ar fi trebuit să mă descurajeze de la a aborda acest
subiect, despre care s-au scris tomuri întregi, iar cei care au tratat
universalitatea morții au făcut-o de foarte multe ori cu evident talent și
imaginație. Faptul că am decis să cad în capcana oferită de aparenta ușurință
cu care se pot încropi câteva fraze despre procesul natural al morții este
urmarea procesului continuu de creștere a mediei de vârstă a locuitorilor
acestei planete.
Cu excepția unor locuri pe mapamond în care condițiile
geopolitice se opun, media de vârstă a contemporanilor noștri crește în mod
permanent. Acum o sută de ani, era pe la 50 de ani, iar în prezent longevitatea
medie depășește 80 de ani în unele regiuni. În SUA, numărul locuitorilor
centenari a depășit 72.000, iar în România (sursă sunt registrele de vot)
trăiesc aproximativ 5.500 de cetățeni mai vârstnici de un secol, din care trei
mii sunt femei.
Această explozie de vârstă, caracteristică ultimei jumătăți a
secolului trecut și care continuă în mai toate țările lumii, creează realități
noi, extrem de complexe. Nu voi încerca să ating toate aspectele acestui
fenomen demografic, ci mă voi mărgini la două din ele, ambele deosebit de
importante pentru activitatea noastră ca medici.
Primul se referă la permanenta agravare a afecțiunilor medicale
asociate senescenței. Bătrânul de azi este posesorul unei impresionante
colecții de boli. Comorbiditățile sunt principala grijă din activitatea
medicului ATI, confruntat zilnic cu pacienți candidați pentru intervenții
chirurgicale, care suferă de o serie de boli cronice, pe vremuri incurabile. Nu
aici e cazul să discut efectul pe care îl are această nouă stare de fapt asupra
costurilor îngrijirilor medicale acordate pacientului vârstnic și multitarat,
dar e evident că alocarea de fonduri speciale pentru această grupă de vârstă
reprezintă o adevărată povară financiară pentru orice administrație medicală.
Datele statistice arată o tendință vădită și continuă de creștere a fondurilor
necesare îngrijirii pacientului vârstnic, uneori în defavoarea grupelor de
vârstă mai tinere.
Cel de-al doilea aspect legat de fenomenul morții e cel puțin la
fel de important ca primul. El se referă la momentul în care viața individului
nu mai are nicio valoare, el aflându-se într-o situație în care gravitatea
suferinței depășește în mod clar dorința inerentă de prelungire a vieții. E
vorba de pacientul terminal. În specialitatea mea, anestezie și terapie
intensivă, acest aspect grav al existenței umane devine din ce în ce mai
stringent.
De la început voi elimina ideea eutanasiei active, deși ea a
fost încercată în mai multe țări, dintre cele mai dezvoltate economic și
posesoare ale unui înalt grad de etică civică. Noi, medicii, am fost educați să
salvăm și nu să curmăm vieți. Iar, dacă situația pacientului depășește
resursele terapeutice ce ne stau la dispoziție, etica medicală ne obligă să
diminuăm suferințele acestuia, ușurând trecerea sa spre neant, nicidecum să-i
scurtăm existența în mod activ. Însă nu întâmplător am folosit termenul
„activ“: în absența unei soluții terapeutice eficace, medicul se află nu o dată
în fața unei dileme uriașe. E vorba de atitudinea pe care trebuie s-o aibă în
fața unei situații în care viața, în mod obiectiv, poate fi prelungită, dar
decizia de a continua un tratament sau chiar de a-l începe se va lovi de
iminenta întrebare: Cui va folosi această decizie? Pacientului aflat în comă
prelungită și ireversibilă? Familiei, care de fapt a pierdut definitiv
contactul fizic și spiritual cu cel în suferință? Societății, care nu poate
întrevedea reîntoarcerea pacientului la o existență compatibilă cu o viață cât
de cât decentă?
Nu e vorba numai de pacientul suferind de un neoplasm în fază
finală, o situație care poate fi mai ușor înțeleasă de public sau de medici.
Autorul acestor rânduri se află încă sub influența celebrului caz al unui înalt
demnitar israelian menținut artificial „în viață“ timp de ani de zile, la
cererea familiei și pe contul ei, doar pentru a satisface o doleanță pe cât de
înțeles pe tot atât de inutilă. Situațiile de acest fel nu lipsesc. Moartea
cerebrală, coma prelungită, insuficiența multiplă a organelor vitale sunt doar
câteva exemple.
În fața unor asemenea cazuri, medicul e pus în situația de a
aplica unul din cele două elemente etice acceptate de comunitatea medicală.
Prima soluție e decizia de a nu începe un tratament care poate prelungi o viață
dovedită în mod irefutabil ca inutilă (așa-numitul withholding).
Intubația traheală urmată de ventilația mecanică, hemodializa, oxigenarea
extracorporală sunt tot atâtea metode care reușesc să mențină viața
pacientului, dar nu-și găsesc locul într-un caz terminal și fără speranțe. Cea
de-a doua situație e mult mai complicată. E vorba de o decizie fatală, de a
întrerupe un tratament vital dovedit inutil în situația în care pacientul nu
mai poate fi salvat în niciun chip (ceea ce literatura de specialitate numește withdrawal),
iar continuarea tratamentului e nu numai inutilă, ci și inacceptabilă din punct
de vedere etic. Această decizie se însoțește de multiple aspecte etice și
pragmatice. Să nu ne ascundem după deget, aici e vorba de un soi de eutanasie
pasivă, în care medicul scurtează suferința pacientului – dar nu în mod activ,
ci prin întreruperea unui tratament vital. E vorba de o decizie dificil de
explicat familiei și nu mai puțin dificilă din punctul de vedere al conștiinței
profesionale. Fără discuție, rezolvarea devine mult mai fezabilă în situația în
care pacientul și-a exprimat dorința (în scris!), încă în timpul vieții, de a
nu i se prelungi existența în mod artificial. La ora actuală, numărul
cetățenilor israelieni care au semnat un asemenea document (atestat juridic) se
ridică la câteva mii.
Datoria noastră, a dascălilor, e să educăm noile generații de
medici în spiritul eticii moderne, care ia în considerare nu numai dorința
perfect înțeleasă de prelungire a vieții, ci și calitatea unei vieți devenite
inutilă pentru pacient și pentru cei din jur. Această datorie e mult mai
complicată decât efortul de a o pune pe hârtie. E vorba de un efort continuu,
la toate nivelurile profesionale, dar în același timp se impune o campanie de educare
a opiniei publice, cu scopul de a prezenta realitatea așa cum e ea, nu o dată
tragică și iremediabil depășită de resursele terapeutice disponibile.
|
 „Semnificația vieții
este că se termină.“
(Franz Kafka, 1883–1924)
|
