Aș fi putut
alege oricare din prea știutele citate ale filozofului britanic,
cunoscut în întreaga lume nu numai pentru valoarea sa intelectuală,
ci și (sau mai ales) pentru opiniile sale politice,
antitotalitariste și antirăzboinice. Bertrand
Russell
a decedat la vârsta de 98 de ani, deci a avut la dispoziție ani
buni pentru a-și dezvolta teoriile și pentru a lansa zecile de
fraze care au făcut, la vremea lor, vâlvă și au rămas ca niște
pietre de hotar după moartea sa. Am ales însă fraza alăturată
pentru că, în ultimii ani, am senzația că asist la un fenomen
foarte îngrijorător: soarta noastră și a profesiunii noastre pare
că se află în mâna unor indivizi complet incompetenți și
incapabili de a conduce destinele unuia din aspectele cele mai
importante ale societății și anume sănătatea publică. Nu aș
vrea să fiu rău înțeles. Nu sunt de părere că relele care se
abat asupra medicinii de pretutindeni sunt rezultatul unui complot al
unor indivizi care și-au propus, cu bună știință, să distrugă
unul din cele mai importante deziderate ale cetățeanului de azi, și
anume prelungirea vieții, și crearea de condiții de îmbunătățire
a calității ei. Și nici nu pun la îndoială nivelul inteligenței
celor care ne conduc și în mâinile cărora se află profesiunea
noastră. De aceea simt nevoia imperioasă de a schimba unul din
cuvintele frazei russelliene, punând „incapabili“ în locul
„proștilor“.
Am trăit
îndeajuns pentru a ajunge la concluzia că, peste tot, în toate
domeniile, se fac greșeli și că societatea e expusă în
permanență erorilor comise de cei care ne conduc și care iau
decizii în numele nostru și pentru noi. Fenomenul e ubicuitar și
lesne de înțeles, pentru că errare
humanum est
și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic în ultimele mii de ani. Un
sistem de circulație publică programat greșit are consecințe
grave pentru trafic, împiedică legăturile dintre diverse părți
ale orașului sau ale țării și afectează economia locului. Un
sistem judiciar suferind de lipsă de mână de lucru și care
integrează profesioniști slab pregătiți pentru activitatea de zi
cu zi poate avea o influență negativă asupra unuia sau mai multor
indivizi, reducând nivelul de încredere al cetățeanului în modul
în care e împărțită dreptatea. Dar erorile organizatorice în
lumea medicală pot avea (și au!) grave consecințe pentru întreaga
populație, afectând starea de sănătate și chiar viața în sine.
Incompetența sălășluiește la
fiecare nivel. Voi da câteva exemple, sper elocvente, privind
incompetența organizatorică pe tărâm medical. O propunere aproape
aprobată în Israel se referea la viitoarea interdicție a medicilor
șefi de secții și unități de a avea propria lor practică
particulară. Ideea care se afla în spatele acestei propuneri era de
a oferi pacientului internat într-un spital public un înalt nivel
de îngrijire medicală, prin cei mai buni specialiști, care să fie
tot timpul la dispoziția secției și a bolnavilor aflați în
îngrijirea ei. Inițiativa Ministerului de Finanțe s-a lovit
imediat de o puternică opoziție din partea corpului medical
israelian, care a amenințat cu demisia tuturor medicilor afectați
de această decizie. Situația creată s-a clarificat imediat:
rezultatul unei asemenea decizii, luată fără discuție de indivizi
incompetenți și incapabili să discearnă între rău și bine, ar
fi fost înrăutățirea nivelului de îngrijire în spitalele
publice, care ar fi rămas fără cei mai buni specialiști în toate
domeniile. Inutil de a anunța rezultatul final: decizia a fost
abrogată, nu însă înainte ca ea să provoace reacții
nefavorabile la adresa medicilor, deși marea majoritate a opiniei
publice israeliene a înțeles magnitudinea erorii comise.
Dar nu toate
hotărârile nefaste au un happy-end
similar. Sunt departe de a crede că stăpânesc toate aspectele
organizării medicale în România de azi, dar călătoriile mele
frecvente spre această țară și întâlnirile repetate cu confrați
români au darul de a mă pune la punct cu unele amănunte pe care
altminteri le-aș fi ignorat pe deplin. Mă voi referi doar la un
singur aspect, care nu aparține doar specialității ATI. E vorba de
gărzile neplătite prestate de medici în primii ani ai
rezidențiatului. Mă voi feri să discut aici aspectul etic al
acestei situații, nedrepte și jignitoare, de exploatare a muncii
calificate fără remunerația de rigoare. Mă voi rezuma doar la
efectul negativ pe care această situație o are pentru medicul
respectiv, dar și pentru secția în care lucrează. Lipsa
remunerării îl obligă pe tânărul medic, care câștigă un
salariu insuficient pentru a acoperi nevoile zilnice, să caute alte
surse de venit. Această necesitate presupune o activitate
suplimentară, pe socoteala timpului liber și a orelor de odihnă.
Rezultatul e de la sine înțeles. Tânărul medic va avea mai puțin
timp pentru a-și completa cunoștințele teoretice, oboseala își
va pune amprenta pe munca efectuată în secție și de aici și până
la erori comise și atitudine superficială față de situația
pacientului internat nu e decât un pas. Cu alte cuvinte, tendința
sistemului de a economisi pe seama medicilor tineri (și, poate, de a
utiliza sumele economisite în scopuri binevenite) produce un efect
opus celui dorit, lovește în demnitatea medicului, coboară nivelul
dorinței sale de a accepta exploatarea injurioasă și, în același
timp, afectează negativ nivelul îngrijirii medicale. Cum spunea
Dante? Drumul spre Rai e pavat cu cele mai bune intenții.
Mă întorc la realitatea israeliană,
pe care o cunosc îndeajuns de bine. Sistemul israelian include patru
societăți de asigurare – două din ele au și o largă rețea de
asistență medicală, spitale și policlinici. Individul își alege
o companie de asigurare, plătește o cotizație lunară și cea mai
mare parte a costului tratamentului medical e acoperită de companie.
Costul unei colonoscopii în această țară, executată cu scopul
depistării leziunilor precanceroase la nivelul colonului, e cam de
125 de euro. Costul îngrijirii unui neoplasm de colon, de la
depistare până la vindecare, e cam de 60.000 de euro. Orice sistem
de asigurare inteligent ar obliga fiecare asigurat în vârstă de
peste 70 de ani să treacă un examen colonoscopic la fiecare
trei-cinci ani. În felul acesta, s-ar îmbunătăți în mod radical
prognosticul neoplasmului de colon și s-ar prelungi viața
pacientului. Statisticienii au calculat aspectul financiar al acestei
situații și, luând în considerare vârsta medie a cetățeanului
israelian și numărul celor trecuți peste vârsta de 70 de ani, au
ajuns la concluzia că examenul colonoscopic preventiv va produce și
o semnificativă reducere a cheltuielilor totale, legate de
tratamentul acestei maladii. Ei bine, în pofida acestor date,
organizatorii sănătății publice israeliene nu au găsit încă de
cuviință să includă colonoscopia pe lista investigațiilor la
indivizii peste o anumită vârstă. Rezultatul: în fiecare zi
decedează în Israel patru pacienți ca urmare a neoplasmului de
colon. Și să nu mai vorbim de impactul financiar al acestei drame.
Dar să vorbim și despre a doua
parte a citatului alăturat, anume permanentul dubiu pe care trebuie
să-l aibă orice individ conștient de faptul că el nu e posesorul
adevărului absolut. Am scris nu o dată că nevoia de a obține
răspunsuri la întrebări rămase fără soluție stă la baza
cercetării științifice, fundamentale sau clinice. În spatele
oricărei întrebări se află un dubiu privitor la veridicitatea
datelor acumulate până în acel moment. Cu alte cuvinte, motorul
cercetării e reprezentat de multiplele semne de întrebare în
legătură cu actuala stare de lucruri. Numai așa se poate explica
fenomenul responsabil de masivele modificări periodice în concepția
noastră privitoare la etiologia, fiziopatologia și tratamentul unor
maladii clasice și pentru care, în aparență, s-a găsit deja
remediul universal valabil.
Exemplul elocvent e reprezentat de
schimbarea radicală privitoare la ulcerul duodenal. Nu voi intra în
amănunte. Voi aminti doar faptul că, după evidențierea etiologiei
bacteriene a acestei maladii extrem de răspândite pe întregul
mapamond, tratamentul a luat o direcție complet diferită față de
cel clasic, iar o cură de antibiotice de câteva săptămâni
vindecă definitiv pacientul.
Voi încheia cu un exemplu din
propria mea specialitate. Zeci de ani am fost martorii traumei
pulmonare la pacientul intubat și ventilat artificial. Acest efect
negativ a fost considerat în toată această perioadă ca făcând
parte integrantă din întreaga imagine a pacientului ventilat, o
complicație fără posibilitate de prevenire, un rău necesar.
Efectele negative ale acestei realități erau cunoscute, barotrauma
explicând unele fenomene patologice ce acompaniau ventilația
artificială. Acum mai bine de 15 ani, clinicieni posedând un înalt
simț critic, punând la îndoială datele „clasice“, au emis
ipoteza după care magnitudinea volumului curent cu care erau
ventilați pacienții internați în terapia intensivă poate sta la
baza mecanismului barotraumei. Mulți confrați au ridicat vocea în
apărarea volumelor curente crescute, cu ideea că unul din efectele
lor pozitive e reducerea nivelului dioxidului de carbon în sânge,
ceea ce diminuează gradul de excitație a centrului respirator și
previne împotrivirea pacientului la ventilația mașinii. Dar
studiile clinice și de laborator nu au întârziat să producă
rezultate. Reducerea volumului curent la pacientul ventilat a avut ca
urmare scăderea drastică a proporției de barotraumă. Acum ipoteza
a devenit dogmă și este aplicată în fiecare secție de terapie
intensivă.
Certitudinea e o calitate care dă
profesionistului necesara siguranță de sine pentru a acționa în
direcția dorită. Dar ea obligă la o permanentă preocupare pentru
rezultatele obținute, care trebuie verificate în timp. În plus,
certitudinea poate deveni literă de lege doar dacă răspunsurile la
toate întrebările, direcționate spre toate aspectele problemei, au
satisfăcut îndoiala permanentă a celui care trebuie să ia
decizii. Mi se va spune că această doleanță întâmpină zilnic
opoziția sistemului și a celor responsabili pentru buna lui
funcționare. Dar eroul activității noastre zilnice ar trebui să
fie Toma Necredinciosul, judecat la justa lui valoare și luat în
considerație în cazul în care răspunsul la întrebările de
rigoare nu oferă soluții viabile.
„Una
din marile probleme ale lumii este că proștii sunt foarte siguri de
ei, iar cei inteligenți sunt chinuiți de îndoieli.“ 