Oare e permis să folosești un citat aparținând unei
personalități demult dispărute doar pentru a polemiza cu miezul ei, în ciuda
faptului că „oponentul“ nu mai e de mult în situația de a putea reacționa?
Probabil că da, teorii întregi sunt puse sub semnul întrebării, ideile sunt
disputate cu scopul de a fi infirmate, păreri emise de distinse personalități
se lovesc de valuri de critică violentă și virulentă și, în mai toate cazurile,
cel contrat nu se mai numără printre cei vii. Dar recunosc că, preluând citatul
alăturat cu scopul de a-l contracara, mi-am asumat o misiune ingrată, de
neinvidiat. Și asta nu numai pentru că Mina Minovici e situat de mai bine de un
veac pe un piedestal suficient de înalt pentru a nu se afla în pericol de a fi
detronat, ci și pentru că, în aparență, celebrul medic legist are perfectă
dreptate: ceea ce trebuie să rămână pentru posteritate e alura morală a unei personalități
publice sau științifice și nu numai contribuția sa la dezvoltarea domeniului în
care a activat și a profesat o viață întreagă.
Sunt convins că fiecare cititor ar putea aduce exemple de ambele
părți ale graniței care desparte o atitudine demnă de urmat de una care se
cere, pe drept, a fi condamnată. Personal, de-a lungul întregii mele cariere
profesionale, în mai toate locurile unde am avut ocazia să îngrijesc pacienți,
m-am întâlnit cu distinse personalități care au oferit un exemplu de viață virtuoasă,
trăită în lumina unor precepte universal valabile, dar am avut și ocazia să
funcționez în umbra unor foarte de succes personalități medicale, deschizători
de drumuri, dar a căror comportare morală nu putea fi socotită nici pe departe
un exemplu de urmat. Și atunci se pune întrebarea logică: ce a rămas de pe urma
tuturor celor care, prin activitatea lor profesională, au creat școli,
concepții, metode de tratament sau adevărate curente științifice, cu efect și
influență până în ziua de azi?
În majoritatea cazurilor, ceea ce se știe despre o personalitate
publică se referă în primul rând la activitatea acesteia și nu la viața sa
personală. De cele mai multe ori, așa-zisele amănunte despre viața intimă a
unui cunoscut individ sunt de fapt zvonuri sau simple bârfe. Viața unei
personalități publice devine subiect de discuții și curiozitate și, de multe
ori, amănuntele date la iveală nu au nicio importanță pentru activitatea
persoanei în cauză. O trecere în revistă a scandalurilor știute și/sau publicate
la vremea lor despre distinși medici deschizători de drumuri ar fi o adevărată
pierdere de timp.
Amintesc, totuși, două exemple și voi consemna fapte care, sper,
vor dovedi, corectitudinea afirmației mele, după care viața personală a unei
cunoscute personalități nu afectează importanța moștenirii sale științifice.
Departe de mine intenția de a justifica acte care se cer criticate aspru,
doresc doar să exemplific teza că, de multe ori, ceea ce e important e aportul
individului la progresul științei sau societății și mai puțin comportarea sa
privată. Primul care îmi vine în minte e celebrul Sigmund Freud. Întemeietorul
psihoanalizei și sexologiei a avut, se pare, o lungă relație extraconjugală cu
cumnata sa, sora soției. Carl Jung, nu mai puțin celebru psihiatru și fost elev
al lui Freud (și apoi un foarte serios oponent!), a făcut totul ca această
legătură să devină publică. Nu am amănunte cu privire la reacția lui Freud în
momentul în care acest intim amănunt a fost descoperit și dat publicității, dar
am totala convingere că elevii săi nu au avut nimic de pierdut din acest
neplăcut episod. Inutil a aminti aici imensa influență pe care a avut-o și încă
o mai are moștenirea științifică lăsată de Freud posterității, cu nimic
influențată de astfel de povești. Un alt exemplu, reluat de presa din ultimii
ani, se referă la foarte cunoscutul neurolog britanic Oliver Sacks, decedat
anul trecut. Sacks însuși nu a ascuns faptul că era homosexual și că folosise
droguri în prima sa tinerețe. Dar aceste date din biografia sa (publicată cu
puțin înaintea morții sale) nu afectează cu nimic importanta contribuție a
acestuia în domeniul sindromului postencefalitic, reușita tratamentului cu
levodopa și mai ales imensul succes al cărților publicate de el și dedicate
publicului larg.
Oare aceste două exemple sunt izolate în istoria medicinii? N-am
idee. Sunt însă convins că amănuntele „picante“ din viața unei importante
personalități medicale nu pot micșora importanța aportului profesional de-a
lungul unei întregi cariere. Elevii știu foarte puțin despre viața personală a
dascălilor lor și așa și trebuie să fie. Dar, fără discuție, alte încălcări ale
unui comportament moral recunoscut și acceptat de societate pot produce
cataclisme în relația dintre profesor și ucenicii săi și pot afecta în modul
cel mai grav imaginea pe care acesta o va lăsa posterității. În special mă
refer aici la plagiatul științific. Oricine urmărește presa medicală de
specialitate își poate aduce aminte cu ușurință de scurte notificări ale
redacției unui cunoscut jurnal medical care anunța retractarea unor articole
deja publicate, din cauza descoperirii unui furt de date sau chiar falsificarea
așa-ziselor rezultate publicate. Un asemenea „conducător de școală“ nu își are
locul nici în prezentul și nici în viitorul meseriei sale și, din acest punct
de vedere, Minovici are perfectă dreptate.
Dar să ne întoarcem la impactul pe care-l poate avea o
comportare morală neacceptată de societate asupra felului în care individul va
fi amintit de posteritate, pentru că acest subiect mai are o latură ce trebuie
discutată.
Se pare că istoria e una din cele mai puțin obiective științe.
Unii pretind că istoria războaielor e total inexactă pentru că e scrisă de
învingători, iar alții prezintă celebra poveste din filmul „Rashomon“ (patru
martori ai unei aceleași crime, fiecare având propria sa versiune) ca un
perfect argument în favoarea inexactității cu care sunt prezentate date
obiective. De aceea se impune obligativitatea luării cu titlul de inventar a
unor detalii despre viața personală a unui individ. Mai ales în ziua de azi,
când goana după știri senzaționale e mai puternică decât obligativitatea
prezentării corecte a unor amănunte legate de personalități cunoscute,
pericolul afectării poziției profesionale și publice pare mai evident decât
oricând.
Așa cum am amintit mai sus, în viața mea profesională am avut
câteva modele pe care am dorit, cel puțin în parte, să le copiez. Motivul
pentru care eu îi consider ca făcând parte din lista celor care mi-au
influențat modul de gândire și acțiune profesională a fost felul în care au
știut să impregneze în mentalitatea mea acele aspecte fără de care un medic nu
se poate considera calificat și apt de a-și împlini misiunea: exactitate,
atitudine demnă față de pacient, curiozitate științifică, aptitudinea de a
funcționa în echipă, etica profesională. Nu o dată, eram – eu și colegii mei la
fel de tineri – asaltați de zvonuri și povești a căror autenticitate nu aveam
cum s-o dovedim, unele picante și inocente, altele cu potențial de afectare
negativă a renumelui celui care ne conducea destinele profesionale în acele
zile. Dar ceea ce ne-a rămas – mie, sper și colegilor mei de atunci – a fost
bagajul profesional și intelectual care ne-a fost oferit cu dărnicie și
dedicație.
Mina Minovici a fost un deschizător de drumuri. A înființat
Institutul Medico-Legal din București și e considerat, pe bună dreptate,
fondatorul medicinii legale în această țară. A fost ales de trei ori decan al
Facultății de Medicină din Capitală. A lăsat în urma sa elevi și discipoli. Nu
am nicio îndoială că probitatea sa profesională a fost dublată de o atitudine
morală deasupra oricărei critici. Aș dori să cred că exemplul lui a fost urmat
de mulți alții. N-am cum să știu. Știu doar că fiecare din noi datorează cuiva,
cel puțin parțial, calitățile sale profesionale și drumul pe care și l-a croit
în meserie. Iar astăzi, când ne uităm în urma noastră, ceea ce contează e ceea
ce ne-a rămas și nimic mai mult.
|
 „Adevărata
personalitate medicală este nu atât cea științifică, cât personalitatea morală,
cea care se perpetuează peste veacuri.“
(Mina
Minovici, 1857–1933)
|
