Bărbat, 69 de ani, AVC. Ajungem la adresă.
– Bună seara, ce s-a întâmplat?
– Nimic.
Își ia haina de pe scaun, cu o atitudine și privire arogante și
zice:
– Haideți, să mergem!
Gata, sunt în pragul decompensării, văd negru în fața ochilor:
– Domnule, ia luați dumneavoastră loc. Acum! „Haideți să mergem“
spunem când sosește taxiul, nu ambulanța, zic eu cu cea mai blândă voce
posibilă. Ce ziceați că s-a întâmplat?
După ce depășește momentul de stupoare, se lasă moale pe canapea
și strigă la fiică-sa: „Ziceai că vine tot doctorița aia de la prânz“.
Fiică-sa, jenată, îmi explică scurt că pe la prânz i-a fost rău, a căzut, și-a
pierdut conștiența și că avea o pareză facială și dizartrie, acum remise. Că
tatăl ei nu suferă de nicio boală, e fost mare rugbist al României, dar,
desigur, refuzase să meargă la spital cu prima ambulanță. Ea avea impresia că
acum îl convinsese, numai că el era irascibil, iritat că trebuie să-mi spună
încă o dată ce pățise și, mai ales, că trebuia să meargă la spital (înclin să
cred că era și speriat).
Îmi stăpânesc elanul inițial și, la fel de concis, îi explic că
nu trebuie să meargă dacă nu vrea, că e firesc să fie speriat, dar dacă se
hotărăște să meargă, face ce-i spun eu. Că trebuie să accepte că are o
problemă, neplăcută, e drept, dar rezolvabilă. După ce îl evaluez și „îl înțep“,
suportând cu stoicism cârcoteli de genul: „Daʼ asta pentru ce e? Daʼ trebuie
neapărat? Și branula? Așa ac mare?“, plecăm către spital. Pe drum, îmi povestește
cu nostalgie despre perioada lui de mare sportiv. Îl ascult zâmbind. Mă
întreabă cum mă cheamă, câți ani am...
Ajungem la spital, îl predau medicului din gardă. Aștept într-un
colț să-l evalueze, să pot pleca. Îl aud: „Andreea a plecat?“ (eram, deci, prieteni
deja). „Nu, tată, e aici încă“. Când să plec, îi spun la revedere. „Cum adică,
plecați? Ia veniți mai aproape. Mai aproape! Așa, să vă pup.“ Mă pupă, nu scap.
Când ajung la ușa: „Mulțumesc, domnișoară și iertați-mă“. Plec, mândră, că
aroganța mea a învins aroganța lui.
