Citatul alăturat e, de fapt, o
foarte succintă odă adusă profesiunii noastre, o apreciere a
rolului pe care îl joacă medicul în viața socială. El își are
originea în vremuri demult apuse (secolul XIX), în care accesul la
medicină și la medici era mai mult decât restrâns, în care
îngrijirea medicală se afla în mâna a foarte puțini doctori și
în care durata mediei de vârstă era extrem de scăzută. De atunci
s-au întâmplat multe și nu e în intenția mea de a dedica
următoarele rânduri nici măcar unei succinte istorii a progresului
medicinii în ultimele două secole. Dar, o superficială privire
înapoi, nu foarte departe, doar în perioada studenției mele, anii
ʼ50 ai secolului trecut, dovedește că progresul de care aminteam
se produce în acești ultimi ani într-un ritm trepidant. Practic,
aproape tot ce foloseam și știam în acei ani a devenit vechi și
depășit. Norocul nostru e că măcar anatomia corpului uman a rămas
aceeași! În specialitatea mea, ATI, doar aspirina și morfina au
rămas, ca niște vestigii ce amintesc o epocă de mult apusă.
Rapiditatea și exactitatea diagnosticului, monitorizarea perfectă a
funcțiilor vitale și tot arsenalul terapeutic de care dispunem în
prezent ne fac să ne întrebăm oare cum făceam față în urmă cu
zeci de ani serioaselor probleme cu care ne confruntam în acele
vremuri.
Schimbările drastice se simt și în
modul în care e organizată activitatea medicală. Spitalizarea nu
mai e o soluție obligatorie pentru orice maladie, investigațiile se
pot face și ambulatoriu, iar procedurile chirurgicale care permit
externarea pacientului la numai câteva ore de la terminarea
intervenției fac azi parte din rutina de zi cu zi. Și atunci, se va
întreba cititorul, oare care e motivul pentru care am ales citatul
alăturat?
Motivul, în ochii mei, e evident. El
se referă la acel aspect al evoluției îngrijirii medicale, care,
luat de vântul progresului irefutabil, neglijează pacientul. Din ce
în ce mai mult se încetățenește senzația că medicina de azi se
ocupă mult mai mult de maladie decât de pacient.
Am copilărit în casa unui medic de
familie. Preceptele părintelui meu erau clare, ele mi-au fost
transmise, aș spune, din fragedă pruncie, și continuă să domine
gândirea mea profesională. Pacientul de odinioară se afla în
centrul interesului și activității medicului. Nu voi înșira
toate acele aspecte care caracterizau atitudinea medicului de
odinioară față de cel aflat în fața lui. Voi aminti doar că, în
acele vremuri, timpul medicului nu era limitat la câteva minute și
că, pe atunci, doctorul știa mult mai mult despre pacientul său
decât știm noi în prezent despre pacienții noștri. Așa-numita
presiune „de producție” e o invenție nereușită a timpurilor
noastre.
Aș dori să ofer cititorului un
singur exemplu, iarăși din domeniul meu. În ziua de azi, în multe
din spitalele noastre, anestezia regională e privită și socotită
ca o metodă nedorită, deoarece procedura necesită mult mai mult
timp decât „simpla” anestezie generală. Unii chirurgi
pactizează, în mod eronat, cu administrația spitalului și nu
întotdeauna soluția oferită e cea care se potrivește cel mai bine
situației pacientului.
Computerizarea activității medicului
face parte din procesul evolutiv și pozitiv al medicinii moderne.
Accesul la informație a devenit un act banal, o simplă apăsare pe
un buton al tastaturii oferă medicului toate detaliile legate de
anamneza pacientului și rezultatele ultimelor investigații de
laborator. Dar planificatorii activității noastre cotidiene au
uitat (sau s-au făcut că uită!) că introducerea de date în
calculator necesită timp, iar rezultatul e uneori foarte greu de
acceptat: medicul petrece mai mult timp în fața ecranului
calculatorului decât în fața pacientului.
N-aș vrea să las impresia că am
uitat de citatul alăturat și am divagat de la subiectul principal.
Penuria de medici e un fenomen de demult. Sfatul, provenit pe vremuri
din inteligența populară, nativă, nu și-a pierdut însă din
importanță. O statistică foarte recentă indică, fără drept de
apel, un fapt îngrijorător: morbiditatea și mortalitatea sunt mai
pregnante în zonele periferice ale Israelului, decât în centrul
țării. Analiza acestor date indică explicații mai mult decât
verosimile. În primul rând, e vorba de numărul de paturi de spital
la o mie de locuitori, un număr substanțial mai redus în nordul și
sudul Israelului decât la Tel Aviv sau Ierusalim. În al doilea
rând, numărul de medici specialiști în diverse domenii e mult mai
scăzut în acele regiuni periferice. Cu alte cuvinte, accesul la o
îngrijire specializată e redus pentru cei care locuiesc în așezări
îndepărtate de centru, durata de așteptare pentru un pat de spital
e mai lungă, iar rezultatul în multe cazuri e agravarea stării de
sănătate a pacientului. Îmi închipui că această stare de
lucruri nu e caracteristică numai Israelului, ci reprezintă o tară
greu de remediat în multe alte colțuri ale lumii. Inegalitatea
accesului la sănătate e unul din punctele cele importante ale
revoltei populare împotriva felului cum merg lucrurile, dar, din
păcate, ea nu apare decât rareori pe lista nemulțumirii populare.
Indiferența publică are efectul așteptat: indolența cârmuitorilor
medicinii.
Imaginea care se desprinde din cele
de mai sus reflectă o injustiție socială, nu întotdeauna
vizibilă. E vorba de o inegalitate nu numai între continente, nu
numai între state, ci în organizarea accesului la sănătate de la
un oraș la altul, de la o regiune la alta. Iar noi, medicii, ne
aflăm între ciocan și nicovală. Pe de o parte, oferim pacientului
în nevoie tot arsenalul diagnostic și terapeutic ce ne stă la
dispoziție pentru a-i îmbunătăți situația și a-i mări șansele
de vindecare. Dar noi nu controlăm măsura în care dispunem de tot
ce e necesar pentru a face față acestei misiuni umane. Bugetele nu
se află în mâinile noastre și în multe cazuri ele sunt
centralizate și împărțite după criterii care nu au nimic în
comun cu nevoile reale. Cererile noastre sunt nu o dată întâmpinate
cu o totală neînțelegere, dacă nu cu indolență.
Dar mai există un punct care trebuie
amintit. Dacă numărul medicilor crește în progresie aritmetică,
cerințele populației în materie de asistență medicală cresc în
progresie geometrică! În mai nicio țară, medicina nu poate face
față nevoilor mereu crescânde ale populației. Media de vârstă e
în permanentă creștere – și cu ea comorbiditatea care
caracterizează vârsta înaintată. Populația vârstnică consumă
un procent mult mai mare din bugetul sănătății decât celelalte
grupe de vârstă.
Și, dacă așa stau lucrurile, la
acest început de an, sunt convins că nouă, medicilor, ni se cuvine
un cuvânt bun pentru ceea ce reușim să facem în favoarea
pacienților noștri. Ghilda medicală de pretutindeni merită a fi
felicitată (și, de ce nu, recompensată) pentru eforturile făcute,
pentru modul uneori eroic în care reușim să ajutăm pe cel în
nevoie.
„Ferește-te să locuiești într-un
oraș fără doctori!”, spune proverbul. Iată un sfat care merită
a fi urmat – doar că, de multe ori, decizia nu aparține
individului. Și atunci, ce-i rămâne bietului pacient aflat la
restriște? Doar credința – chiar certitudinea – că medicul la
care, până la sfârșit, va ajunge își va face pe deplin datoria,
spre binele celui care-i cere ajutorul.
|
„Ferește-te
să locuiești într-un oraș fără doctori!”
(anonim) |
