Deși departe de a-mi pune problema întâmpinării proprii bătrâneți, totuși am făcut un exercițiu de imaginație. În centrul lui am plasat vorbele unei bătrâne bolnave de Alzheimer, limitate de confuzia când nu mai știi cine ai fost și apropierea sfârșitului, ne-a scris Diana Ioana Șobea. 

Undeva între uitare și moarte

Dragă Lewy, 

Îți mai aduci aminte cum mă țineai tu trează  
Băltind precum o floare-n vază,  
Iar când să cad în REM  
Mă agitam parcă săream din tren? 

Nu-ți scriu abia când mi se șterge până și tușul de pe buletin, dorind să stai cu mine;  
Vreau atât doar să te întreb: chiar n-ai găsit alte zeițe în ruine?!  
Tocmai când sunt mai aproape de primăveri o sută  
Mă umilești și-mi lași memoria să fie mută. 

M-am chinuit o viață întreagă să inventez un scop, să îmi mențin o doagă  
Dar nu mai am nimic, în plus să crăp familia se roagă.  
Și cred că asta am să fac  
Averea să mi-o împartă după nebunul lor plac. 

Mi-e timpul fad și spațiul gol  
Mă mișc rigid... e-aiurea, simt că mor.  
Poze vechi analizez, să văd pe unde am umblat, cât și cu cine,  
Dacă am iubit  
Și dacă am suferit,  
Dar amintirile uscate zac în mărăcine. 

Adăpostit în creier, scurgând vomă pe celulele deja nervoase,  
În timp ce organele din corpul meu se-afundă în grimase,  
Nu mai știu cine am fost, dar înțeleg că totuși cineva,  
Așa îmi suflă oamenii când mă ajută a mă rememora. 

Cu toate astea, în final, nu te desprinzi de mine,  
Probabil te-ai îndrăgostit și este loc să mă seduci, căci nu mai are cine.  
Stai cu corpii tăi, Lewy, printre ale mele gânduri  
... deja simt cum pierd coerența din aceste rânduri.  
Suntem doar noi pășind spre-un întuneric ce îngustează viitorul,  
În timp ce îmi stingi beculețe pe al minții întreg coridorul. 

Dar îmi voi lua tratamentul căci îmi râvnesc înapoi decența  
Și vreau să-mi amintesc mai mult decât că tu mi-ai fost declinul și demența.