Despre
televiziunea publică, doi lucrători, ce-i drept, mai vechi, inginerul Nicolae
Stanciu şi ziaristul Ion Bucheru, afirmau cu tărie, pe baza unei experienţe de
o viaţă, că acesta nu este un post oarecare, ci „un far şi un for de cultură“.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, au „evoluat“ într-un mod nu întru
totul fericit. După acel colaps cu două ore de program pe zi la singurul post
de televiziune existent în ultimii ani ai regimului ceauşist, când televiziunea
publică s-a transformat în televiziune prezidenţială, au urmat două tipuri de
explozii: înmulţirea fără limite a posturilor de televiziune şi tendinţa unor
programe ale televiziunii publice (Slavă Domnului că nu e vorba de toate!) de a
răspunde aşa-zisei „cereri“ a unui public cu un orizont cultural limitat. Susţinătorii
acestei ideologii ignoră, desigur, faptul că, atunci când producţiile media răspund
unor gusturi şi principii etice mediocre, drept rezultat, beneficiarii pot cădea
încă mai jos, în zona submediocrităţii, ca oameni şi ca cetăţeni, contrazicând
rostul televiziunii publice, care se presupune că impulsionează şi cultivă, la
standarde culturale înalte, spiritul cetăţenesc.
Un
exemplu nedorit avea să apară la TVR1 chiar în noaptea de revelion, cu
spectacolul aşteptării lui 2013. (Frumoasa tradiţie a reluărilor din reuşitele
altor ani, sub titlul „Dacă doriţi să revedeţi“, ar trebui înlocuită în acest
caz cu „Dacă doriţi să nu mai vedeţi“.) Potrivindu-şi, probabil, bugetele cu
criza, factorii de decizie de la TVR1 şi realizatorii înşişi s-au străduit să
fie cât mai „economicoşi“: au economisit din greu scenarist şi textier
inspirat, exigenţă cultural-artistică, umor şi valoare. Iată: pe un fundal jucăuş,
plin de culori şi de sclipici, un corp de balet, cu lenjeria intimă în plină
recesiune, dezvelind, în prim-plan, rotunjimile de pe ischioane şi articulaţiile
coxofemurale, inspiră milă în încercările lui disperate de a-şi înălţa membrele
inferioare mai sus decât capul. Patru prezentatori principali se străduiesc să
reprezinte, cu un elan demn de o cauză mai bună, tot atâtea categorii sociale,
de prin tot atâtea periferii culturale. Toţi glumesc. Râd singuri, pentru că nu
cred că dintre telespectatori, totuşi, i-ar veni cuiva să râdă de glumele lor.
De ei – poate, dar nu de aşa-zisul lor umor. Ei sunt (în ordinea aşezării în faţa
camerelor de luat vederi, de la dreapta la stânga): un „italian“ de-al nostru,
lăudăros, bronzat şi neras, cu pipă, specialist în „recuperări“, pe care îl
secondează o anorexică lungă şi zăludă, în rochie roşie cu banderolă de miss, fără
nicio inscripţie de miss. Ceva mai în centrul atenţiei se vrea cel de al
treilea, care „se bagă în seamă“ mai des: un manelist cu dificultăţi de
rostire, pe care şi le savurează cu nesaţ de unul singur şi reprezintă mai
degrabă mulţimea celor angajaţi pe pile în postul public de televiziune; în
dreapta lui, cea de a patra, o blondă veşnic mişcătoare, pletoasă, logoreică şi
agresivă, vrea să ne amuze cu un căutat (pentru ce?) accent moldovenesc şi cu o
floare roşie în creştet. După prezentatori, să luăm un exemplu de la interpreţi:
Enache, un cântăreţ pe care-l ştiam mai sobru, se contorsionează intens, aidoma
noilor tendinţe ale cântării şi eforturilor corpului dezbrăcat de balet de la
TVR1, tânguindu-se, concomitent, la fel ca maneliştii: „Şi-am zis să fac şi o
aroganţă/să plec în Turcia în vacanţă/Au, au, banca mea, nu mai mări dobânda/Că
eu cât trăiesc tot am să plătesc“. Un spectacol trivial. Se va putea relua
ceva, cândva, cum se reiau cu succes şi astăzi creaţiile lui Bocăneţ? Nici vorbă.
Din
când în când (surpriză!), actori tineri interpretează secvenţe din opera lui
Ion Luca Caragiale. Efectul este şi mai ciudat: Caragiale face notă discordantă
cu logoreea lipsită de sens şi semnificaţie care ne inundă, iresponsabil, spaţiul
şi timpul. Doamne, să vină mai repede anul 2013, ca să scăpăm de
„divertisment“! Am auzit adesea oameni de buni simţ spunând: „Sunt prea sărac
ca să-mi cumpăr lucruri ieftine“. Dacă voia să-şi economisească banii,
televiziunea publică putea relua cu mai mult succes producţii de altă dată.
Cineva i-a scuzat totuşi: „Trebuia şi un revelion pentru asistaţii sociali în
ale culturii“. Poate. Dar nu la un asemenea „far şi for de cultură“.
