Pandemia de COVID-19 ne-a obligat să luăm temporar distanţă unul faţă de celălalt. Chiar dacă, teoretic, activitatea instituţiilor medicale a continuat, nu au fost rare situaţiile în care medicii și-au limitat consultaţiile, iar pacienţii au fost mai reticenţi decât oricând să meargă la medic pentru investigaţii și tratamente. Acesta a fost momentul în care mulţi furnizori de servicii medicale s-au orientat parţial către servicii de telemedicină.

Ce este, de fapt, telemedicina? Este actul medical în care medicul și pacientul folosesc tehnologia pentru o comunicare eficientă la distanţă, prin mijloace audio-video, e-mail, diverse aplicaţii sau instrumente electronice. Datorită internetului, nu există limită în ceea ce privește această distanţă: medicul și pacientul pot fi oriunde în lume.

De fapt, telemedicina a apărut cu mult timp înaintea internetului, când distanţa dintre protagoniști a fost mai mare decât oricare altă distanţă din istorie între două fiinţe umane. În iulie 1969, doi astronauţi făceau pasul istoric pe Lună, iar medicul lor se afla la 384.400 de kilometri, în Texas. Cei doi erau monitorizaţi prin senzori biometrici de EKG, respiraţie, voce și diverse altele. Prin urmare, pentru ca actul telemedical să fie unul de calitate, medicul și pacientul nici măcar nu trebuie să fie pe aceeași planetă!

Dincolo de pandemie

Dar de ce să ne limităm la o pandemie și la restricţiile aferente ca să facem telemedicină de calitate? Câte nu sunt situaţiile în care întâlnirea fizică dintre medic și pacient este literalmente inutilă și consumatoare de resurse de ambele părţi? „Mă programez la medic doar ca să îi arăt analizele”. Sau „Mă duc la domnul doctor doar ca să îl întreb ceva”.

Acestea ar putea fi eficient înlocuite prin consultaţii de telemedicină, fără a scădea calitatea actului. Mai mult, prin servere de înaltă viteză (să nu uităm că România are una dintre cele mai mari viteze la internet din lume) pot fi trimise examinări imagistice complexe și voluminoase (CT, IRM etc.), iar medicul, prin intermediul aplicaţiilor dedicate, poate face recomandări, emite reţete sau scrie scrisori medicale.

Dar medicii pot face mult mai mult pentru pacienţii lor prin intermediul telemedicinei: dermatologii pot examina leziuni cutanate suspecte; cardiologii pot examina investigaţiile EKG în timp real; bolnavii aflaţi în carantină pentru o boală infecţioasă nu îi pun în pericol pe ceilalţi; iar cei nedeplasabili pot rămâne în confortul propriei case, cu familia aproape.

Mai mult decât opinii

Cele spuse mai sus nu sunt doar opinii sau profeţii. Pe motorul de căutare PubMed sunt peste 21.000 de articole (studii originale, review-uri sau metaanalize) referitoare la telemedicină. Acestea studiază modul în care teleconsultaţiile pot înlocui (sau completa!) consultaţiile convenţionale, cu rezultate deosebit de interesante.

Mai mult, posibilităţile Web 3.0 (realitatea virtuală, inteligenţa artificială și Internet of Things) complică (în sensul bun) și mai mult lucrurile: cum ar fi ca medicul să apară în casa pacientului sub formă de hologramă? Dar ca niște aparate electronice să transmită în timp real parametrii vitali ai pacientului direct pe telefonul medicului?

Toate acestea nu sunt scenarii de film SF. Sunt lucruri care s-au întâmplat cu săptămâni sau luni în urmă, în lumea medicală. Telemedicina este un instrument care ne ajută să ne adaptăm la schimbările tot mai imprevizibile pe care ni le rezervă viitorul.

Calitate înainte de toate

Mulţi spun aproape cu religiozitate că ei nu cred în telemedicină. Dar telemedicina nu este ceva care necesită credinţă, ci doar analiza rezultatelor. Iar această analiză este făcută de numeroasele studii pe care le-am menţionat anterior. Într-o școală medicală cu o componentă semiologică atât de importantă cum este cea românească, adoptarea unor noutăţi de natură tehnică și a unor noi cutume nu este un lucru ușor.

Ca o ultimă idee, vreau să menţionez problematica răspunderii în telemedicină. E limpede că, în ciuda avantajelor, anumite aspecte pot fi ușor omise prin teleconsultaţie. Însă aici intervine o problemă la fel de actuală de la începutul practicii medicale: recunoașterea limitelor. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, fie că avem pacientul în faţă, fie că acesta este la distanţă.

Câtă vreme nu încălcăm jurământul pe care l-am depus cu toţii și aducem un plus sănătăţii și calităţii vieţii pacientului, cred că avem obligaţia să facem tot ce putem pentru un act medical de calitate. Pe Pământ, pe Lună sau chiar mai departe.

Citiți și: Sindromul post-COVID