„Șpaga”, acest flagel care continuă să cotropească buzunarele doctorilor, în ciuda creșterilor salariale, este o boală cu transmitere hematogenă. Parafrazând discursul actualului ministru al sănătății, „e în sângele românilor” să se dea la buzunar.

Plicul continuă, astfel, ca și alte infecții dobândite în timpul spitalizării, să facă victime. Și de data asta, spre deosebire de nosocomiale, nu e culpa personalului, cât educația pacientului. Pacientul, săracul de el, care are o pornire altruistă, o profundă apreciere pentru doctor, preot, dascăl et țetera, încât nu pleacă de acasă fără o atenție, fără un ciubuc, fără un ceva să-i mulțumească medicului.

Plățile informale fac, de vreo zece ani încoace, obiectul unor analize riguroase, unele accesibile și birocratului. În lectura unor astfel de studii, fie că vorbim de cohorte generoase, fie că ne uităm la metaanalize multinaționale, câteva adevăruri empirice se desprind. Am să le revizuiesc aici, fără pretenția vreunei citații.

Principala motivație, în cazul plăților informale (sau „plăți de recunoștință”, cum le-a numit, pe vremuri, economistul maghiar János Kornai), este captarea atenției privilegiate a doctorului. Ortul invocă dorința bolnavului de-a fi privit cu sporită atenție. E o năzuință psihologică și doar unul dintre motivele pentru care există o diferență între șpagă, respectiv plăți informale, anume că cele din urmă apelează la poziția particulară de viață a celui care oferă ceva, înainte de-a cere ceva. Cine dă șpagă caută profit, celălalt vrea atenție. În spatele unei atare nevoi se află milenii de exercițiu ritual unde, fie că te duceai la șaman, la vindecător, la baba cu ghiocul sau la felcerul recomandat, ți se spunea că există un preț. Prețul nu era neapărat în bani, cât în bunuri, iar bunurile nu aveau neapărat valoare, cât simbol. Această rămășiță, acest reces apendicular cultural multimilenar, explică o bună parte din diversitatea întâlnită în plățile informale.

Și nu doar că explică diversitate, dar trimite către o a doua observație, aceea că mai degrabă persoanele cu standard socio-economic scăzut și nivel redus de educație favorizează practica. Pare contraintuitiv, ai zice că pe măsură ce ai mai mulți bani vei investi mai mulți, încât să ai nu doar spor de atenție, dar – posibil – maxim de atenție, eventual una nețărmurită. În fapt, sunt mai degrabă săracii, neșcoliții, „oamenii simpli” care fac rapel la uzul invocației, iar asta pentru că, într-o bună măsură, exercițiul actului medical e profund misterios pentru ei și, drept urmare, ce e vizibil din el e doar funcția interesului. Dai doctorului, doctorul dă („își dă”) interes. Succesul, aici, nu e o funcție a simplei constatări că omul e doctor, deci abilitat să facă ce face. Succesul, aici, e dat de intenția conștiinței. Nu găsești vreo maliție în corolar, anume că cei care nu dau au parte de dezinteres sau chiar de obidă, medical. Nu, fapt este că prezența schimbului sacru de bunuri cimentează relația.

Unde se întâmplă toate aceste lucruri? Că doar nu se întâmplă nici în sărăcie, nici în sălbăticie. Se întâmplă în spital, un loc profund traumatizant pentru oameni. Dar nu orice fel de spital. Se întâmplă, studiile au relevat, într-un spital aflat la intersecția dintre comunitatea sănătoasă moral și perversiunea ei prin corupție, prin violarea unor reguli sociale și inversarea lor. Anume că adevărații tirani sunt paznicii spitalului, brancardierii, registratoarele, infirmierele, asistentele. Toți beneficiază de o proiecție cvasipsihotică a viitorului pacient sau a familiei lui, regresată psihologic, întoarsă în primitivism, la omul căruia-i transpiră palmele în fața bolii și-a morții. Cum că drumul e prea lung până la doctor. Cum că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. Cum că (doar) banii amână moartea un pic. E o corupție generalizată a arboretului ierarhic al valorilor, funcțiilor, parcursului acestui labirint care permite mocnitei economii
să prospere.

Finalmente, și trebuie spus, plata informală, „plicul”, nu se suprapune decât parțial peste întreprinderile private care au căpătat pondere în România în spitale de stat, private în sensul că practică tarife, copulează pe marginea bunăvoinței statului și de multe ori chiar descarcă în băierile spitalului anumite venituri. Inclusiv doamna ministru ar trebui să știe, este unul dintre aceia care a stimulat, pe vremea când era manager la Baia Mare, „suplimentarea” veniturilor medicilor din spital prin plată transparentă, concurențială a serviciilor prestate de dânșii „după program”. Nimic imoral aici, poate un pic amoral, să punem în apoziție pe aceia care își fiscalizează, respectiv nu-și fiscalizează, aceste venituri. Aici nu mai vorbim de „plăți informale”, ci de evaziune fiscală într-un ecosistem pseudo-formalist. Din nou, nu șpăgi.

Șpagă – sau mită, cașcaval, comision, bănuț, peșcheș – e acea sumă oarecare de bani care, de obicei, unge roțile unui sistem corupt în axa lui administrativă. E birul pe care îl percep portăreii macrocosmului sanitar, că vorbim de manageri, directori, directorași, consilieri, traficanți de influență sau decidență, în limbaj popular libărci, căpușe, ignobile târâtoare. Ignobilele târâtoare, ca și gândacii, cresc la umbra umezelii propovăduite de alte vegetale cambriene, ferigi de partid, îmbârligători de combinații și combinatori de afaceri, ceea ce am numit „corbii capitalismului”. Corbii capitalismului n-au jurat niciodată nimic nimănui, dar și-au dorit tare, tare mult, să „mănâncă” și gura lor o pâine. Nu că nu știu doctori care nu s-au hibridizat in-situ pe astfel de plăci Petri, dar – potrivit studiilor – masa lor în ponderea totală a plăților informale este sub 5%. E negru pe alb. E statistică.

Drept urmare, lăsați pacienții în boiul lor și ocupați-vă cumsecade de ce-aveți în curte, anume supremația buruienilor. Că pacienții, odată înlesniți spre un mai bun acces la servicii sau instruiți despre cum să respecte sacralitatea actului medical, vor găsi alte mijloace de a-și arăta recunoștința. Ai mei, spre exemplu, fac plăcinte. Motiv pentru care, iată, mă autodenunț. Accept plăcinte (îndeosebi cu mere) de la pacienți, dar am primit și cu altfel de fructe. Pe care, ce să vezi, le-am împărțit și cu alți colegi. Pentru că omului i-e drag să dea. Problema nu e că dă. Problema e că este vilificat încât să pară mai puțin morbid că, stârv pe stârv, cresc grași necrofagii sănătății. Și nu-i mai stârpește odată Dumnezeu.