Unul dintre scriitorii mei preferaţi,
britanicul Graham Greene (1904–1991), critic al ambivalenţei morale şi politice
a lumii moderne, e foarte cunoscut prin mai multe cărţi. La începutul acestui
articol, când demarez încercând să ajung la evitarea unor idei primite de-a
gata sau pur şi simplu la un text fad, un citat din Graham Greene mă încântă:
„Cel mai minunat miros este al pâinii, cel mai bun gust al sării de bucătărie,
cea mai minunată iubire este cea a copiilor“. Cuvinte preluate dintr-o carte în
franceză – „La Puissance et la Gloire“,
găsită cândva la Paris şi aflată în totalul talmeş-balmeş al bibliotecii mele.
Devenit totuşi o sursă de satisfacţie: găsesc, ca acum, cărţi bănuite definitiv
rătăcite. Nu m-aş mira prea tare dacă în DSM – „biblia psihiatriei“ pentru unii
– ar apărea descrisă o nouă tulburare: a căutătorilor de cărţi rătăcite.
Interesant: nu uit nicicând pe cei cărora le-am împrumutat o carte, chiar în
urmă cu mai multe decenii. Câteva încercări de recuperare au generat reacţii
ciudate (încât e imposibil să te amăgeşti cu vechea butadă: cărţile sunt cei
mai siguri prieteni, iar dacă le împrumuţi se supără şi nu mai revin). O fi şi
asta o tulburare, dar a cui: a donorului sau a receptorului? Am observat
introducerea în DSM a dependenţei de computer şi dispariţia, de neînţeles
pentru mine, a altor tulburări sau boli în toată regula.
Revin pe un teren mai ferm (visez la Veneţia
– Terra ferma cu aeroportul Marco
Polo): Graham Henry Greene, nota
biografică din „Enciclopedia Universală Britannica“ (vol. 7, pp. 42–43), tradusă
în română după ediţia englezească în 16 volume, din anul 2010, la Editura
Litera Bucureşti, corect, chiar cu stil, inevitabile fiind doar ezitările (şi
confuziile, mai rare) în echivalarea unor termeni ştiinţifici (îndeosebi
medicali). Nota biografică referitoare la G. Greene, exactă şi elogioasă cu măsură,
începe cu momentul convertirii sale, în 1926, la romano-catolicism. Din 1930, a
lucrat mai ales pe cont propriu ca jurnalist, călătorind mult. Un citat grăitor:„Expresul de Stambul (Stambul Train, 1932, cunoscut şi sub
titlul de Orient Expres; ecranizat în
1934) a fost primul dintre «divertismentele» sale, thriller-uri caracterizate
printr-o complexitate şi o profunzime morală deosebite“ (op. cit., p. 43).
Urmează numeroase alte cărţi, majoritatea ecranizate, unele descriind cu
acuitate ţările din lumea a treia, aflate în preajma schimbărilor politice.
De mai multe ori am amânat semnalarea unor
anomalii strecurate chiar în cărţi de prim rang. Ceea ce scriu în continuare
m-ar întrista să fie „apreciat“ drept cine ştie ce vigilenţă. E doar o
constatare cu un gust amar. Astfel, la litera P, cuprinsă în vol. X–XI ale ediţiei
române din „Enciclopedia Universală Britannica“ nu îi găsesc pe George Emil
Palade şi pe Nicolae Paulescu, dar (ce surpriză) în vol. XI pag. 23 e inclusă o
notă biografică extinsă întitulată … Paucker,
Ana. Conţinutul notei, mai curând favorabil, nu are nicio relaţie cu
subiectivitatea mea. Absenţa celor două nume nu mă poate lăsa indiferent.
Eludarea aparţine, dacă se poate spune astfel, redacţiei române, care, după
câte ştiu, a avut libertatea de a alege un număr de nume reprezentative pentru ţara
noastră. Uneori, selecţia a reuşit. Întrucât ediţia este intens difuzată (la un
preţ rezonabil), ceea ce e bine, cred că eroarea semnalată se cere grabnic
îndreptată.
După acest preambul, să ajungem la
receptorii pentru percepţia mirosului. Dar în prealabil trebuie să justific
titlul articolului, un hibrid necesar româno-englez. În 2003, am publicat la
rubrica Lexis un serial alcătuit din
trei articole, sub titlul „Un simţ aparent decăzut renaşte“. Semnalam cu acel
prilej o adevărată resurecţie a interesului pentru miros. N-are rost să reiau
esenţialul din serialul cu pricina. De altminteri, n-am acest obicei, destul de
prezent în publicistica de toate genurile. Precizez doar că, neacceptând
situarea omului în materie de miros printre vieţuitoarele cel mai puţin
înzestrate (chiar pe ultima treaptă) găsisem pentru „reabilitare“ argumente
dintre cele mai diferite. Filosofie, sociologie, psihanaliză, literatură
(Proust, îndeosebi) şi puţină ştiinţă pură. Nu aveam nici cea mai mică bănuială
că, foarte curând, în anul următor, mirosul, „simţ aparent decăzut“ al omului,
avea să devină un subiect de linia întâi. Acum, în amintirea serialului din Lexis, am adoptat titlul hibrid al
acestui articol.
În anul 2004 se producea una dintre cele mai
mari surprize din istoria premiilor Nobel pentru medicină: Richard Axel, 58 de
ani, profesor la Universitatea Columbia – New York, şi Linda B. Buck, 57 de
ani, şefă de laborator la Centrul de Cercetări de Oncologie „Fred Hutchinson“ –
Seattle, deveneau laureaţi „for their
discoveries of odorant receptors and the organization of olfactory system“
(„pentru descoperirile lor privind receptorii mirosului şi organizarea
sistemului olfactiv“). Ambii premianţi au declarat, după ce li s-a comunicat
telefonic decizia de la Stockholm, că sunt cu totul surprinşi şi nu se aşteptau
la consacrarea supremă. Comunitatea ştiinţifică internaţională, îndeosebi
cercetători din „clasa Nobel“, denumiţi astfel după criterii scientometrice încă
din 1977 (de H. Zuckerman – „Scientific
elite: Nobel laureates in the United States“, Free Press, New York –
London, 1977) părea mai curând contrariată de noul premiu. Totuşi, alegerea
Adunării Nobel a Institutului Karolinska din Stockholm, deşi neaşteptată, nu
reprezenta o eroare.
Există câteva
particularităţi ale acestui premiu. Mai întâi, faptul că, în 1986, când Axel şi
Buck au început să lucreze împreună, despre simţul odoratului nu se ştia
aproape nimic. Apoi, ciudat dar adevărat, cunoscutul dicton imperativ „publish or perish“ nu i-a îngrijorat pe
viitorii laureaţi, publicând puţin şi numai lucrări cu impact considerabil.
Încât fără să mă hazardez şi cu speranţa că nu voi deveni ţinta unui
scientometrist pasionat sau chiar feroce, mă întreb dacă nu cumva prestigioasa
Fundaţie Nobel a adoptat calea prin care se poate discerne calificativul de
cantitativ de cel de calitativ, deoarece, în mod evident, laureaţii anului 2004
se disting prin calitatea lucrărilor publicate, dar nu şi prin numărul
acestora. Cât timp au lucrat împreună, deoarece ulterior Linda B. Buck singură,
printr-un elan netemperat, a ajuns la o eroare, pe care o voi descrie într-un
articol viitor.
