De-a lungul anilor, m-am oprit în câteva rânduri – în cadrul acestei rubrici – asupra etimologiei termenului şarlatan (fr. charlatan, engl. quack, charlatan). Cuvânt vechi în italiană, datând din secolul XV sub forma ciarlatano, el a fost împrumutat în franceză – charlatan, s.m., fiind atestat în 1572. Originea termenului în italiană probează multă imaginaţie, un gen de etimologie multiplă, pe care am prezentat-o anterior şi de aceea nu o mai reiau spre a ajunge cât mai repede la o carte intitulată: „Petit dictionnaire du charlatanisme médical“, o apariţie foarte recentă la Hermann édit., seria Histoire de sciences, Paris, 2011. Să mai menţionez, totuşi, câteva cuvinte derivate în franceză din charlatan: charlatanerie, s.f. (atestat în 1575), charlataner, verb, devenit arhaic, 1578 (a o face pe şarlatanul), charlatanesque, adj. (1598) şi s.m. charlatanisme (1736), cel mai utilizat în prezent, cu sensul „atitudinea şarlatanului“, la propriu sau la figurat.

   Dar să revin la dicţionar, unic în literatura medicală mondială. O asemenea lucrare necesită, pe lângă curaj şi discernământ ştiinţific, o îndelungată experienţă profesională, profesorul Jacques Poirier, autorul dicţionarului, fiind o personalitate ideală, potrivită pentru o asemenea lucrare. În calitate de medic şi neuropatolog, cunoscut iatroistoriograf, profesor onorific la Facultatea de Medicină Pitié-Salpêtrière-Paris, a fost şef de serviciu la Spitalul Salpêtrière, fost director al Grupului de Cercetări în Epistemologie şi Istoria Medicinii (GREHM) de la Universitatea Paris XII – Val de Marne, autor al numeroase cărţi şi articole de istoria medicinii. Denumirea de „Petit dictionnaire...“ este înşelătoare şi cred că reprezintă mai curând o aluzie la vastitatea temei care, tratată mai pe larg (exhaustiv e imposibil), ar fi generat un tom impresionant. Autorul a preferat acest mic dicţionar, în format academic, cu pagini extrem de dense şi cu nu mai puţin de 383 de referinţe bibliografice, inclusiv din literatura anglo-americană şi germană. Nu lipsesc marile reviste Science, Nature, New England Journal of Medicine şi Lancet, dar nici referinţele în rusă. Autorul recurge, când consideră necesar, şi la Internet, iar citarea unor lucrări vechi de secole probează pasiunea iatroistoricului de a ajunge la surse existente doar în biblioteciletezaur. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.