Rubrica Lexis a lipsit o săptămână. Să încep
cu versurile lui Leonid Dimov: „Cum ne cuprinde vârsta strâns în cleşte,/Mai
termină, mai stai, mai odihneşte“. Am citat aceste versuri pentru emoţia indusă
de poeţii adevăraţi (în funcţie de sensibilitatea individuală). În ce mă priveşte,
am încercat să urmez îndemnul lui George Enescu: „Odihneşte-te de o muncă prin
altă muncă“. Că n-am reuşit întotdeauna, asta-i altă poveste, dar nu mai dau
vina pe alţii, cum am avut uneori năravul.
Abia acum începe subiectul, dar nu de-a
binelea, deoarece încerc o incursiune în realitatea imediată. Dispar librării şi
anticariate istorice, iar în locul lor rămân o vreme spaţii goale. Toate
dezolante, chiar dacă n-au ajuns depozite de gunoaie sau ascunzători pentru
microfaună. Estimp, în unele locuri, apar farmacii (aţâţătoare de clienţi cu
carduri de fidelitate), dar şi spiţerii cu tot soiul de produse naturist-fanteziste,
necuprinse în vreo agendă de medicamente. Apoi, ciudat, în vreme de criză, se
înmulţesc băncile sau filialele acestora, dar campionisime numeric sunt
buticurile cu încălţări şi veşminte felurite. Trăim apăsaţi de vremuri, nu de
vreme. Astfel, imperativul prioritizării (propun o dulceaţă de sintagmă: implementarea prioritizării), în bugetul
pentru 2013, suma alocată Ministerului Culturii a fost subţiată şi mai mult.
Totuşi, sunt optimist deoarece cenzura economică nu va obstrucţiona producţia
anumitor edituri, apariţia unor publicaţii culturale (chiar dacă tabloidele şi
revistele glossy prosperă), precum şi existenţa unor librării, în frunte cu „Cărtureşti“,
minunate oaze culturale, animate de tineri librari. Nu-mi spuneţi că dispare
cartea, ea coabitează cu e-book sau în vastul mediu virtual. Iar dicţionarele,
chiar dacă există unele excelente, online, cu acces neîngrădit, trebuie să apară
şi pe hârtie, cele mai evoluate tablete nefiind decât un surogat. Întru răcorirea
utilizatorilor fervenţi ai acestor mijloace, le propun utilizarea unui termen
de argou franţuzesc destinat conservatorilor (ca mine în acest caz) dingue, adj., s.m., s.f. (citez din dicţionarul
a cărui concisă analiză va urma) „într-o ureche, atins la etaj, diliu, sonat,
sony“. Atenţie, însă, surprinzător, c-aşa-i argoul, dingue poate însemna şi „cool, fantastic, incredibil, extraordinar,
excelent“.
Chiar
trecem la argoul franţuzesc, deocamdată amintindu-mi de timpul petrecut împreună
cu un prieten drag al meu, Eusebie Zbranca, eminent endocrinolog, acum trecut
în eternitate, la Spitalul „Henri Mondor“ din Paris, unde auzeam pentru întâia
oară cuvinte din argoul franţuzesc. Printre primele: • flotte, s.f. cu sensul cel mai răspândit „apă“ (chioară), dar şi
aversă, ploaie, clică, clan, gaşcă, pensiune • pinard sau pinouze – vin
(indiferent de calitate), iar pinard à
ressort – şampanie • médoc, s.m.,
medicament, pastilă • mec, meg, s.m., pe care îl auzeam de zeci de
ori pe zi, cu sensuri multiple, uneori greu de desluşit: ins, individ, tip, gagiu, bărbat, dar şi gagic, înlocuitor, iubit,
amant, respectivul, consort, soţ ş.a. • carabin,
s.m. – medic, doctor, sin. cu toubib,
s.m. (mai răspândit), – morticole,
s.m. (rar). Carabin însemnă şi
student la medicină. Argoul din Salle de
garde, unde locuiam amândoi, era atât de misterios şi de vast, încât am rămas
la stadiul de începători. O mulţime de cuvinte din argou erau utilizate de toată
lumea, deci nu trebuia să frecventăm vasta pegră pariziană sau din suburbii,
spre a auzi vastul argou franţuzesc. Evident, cu unele excepţii.
Dicţionar de argou francez-român de Ioan Matei este o carte excepţională (şi
nu de excepţie cum se mai spune), apărută la Editura Niculescu, în anul 2011.
Probabil, vânzarea cărţii a fost subminată de prezentarea rudimentară de pe
site-ul editurii. O mostră nu de umor involuntar, ci ieşită de sub tasta unui
ageamiu. Citez fragmentar: primii beneficiari: „specialiştii în domeniu, lingvişti
atât francişti, cât şi românişti“. Două „neologisme“ de râsu’ lumii. Apoi,
studenţii francezi care studiază limba şi literatura română! Când, de fapt, aceştia
ar beneficia cu adevărat de volumul „101 cuvinte argotice“ (Edit. Humanitas,
2010), autoare Rodica Zafiu (n. 1958), profesor la Facultatea de Litere a
Universităţii din Bucureşti. Un lingvist strălucit, titulară mai mulţi ani a
rubricii „Păcatele limbii“ din România
literară şi „strămutată“ recent la Dilema
veche, unde semnează excelenta rubrică „Cuvinte nepotrivite“. Se mai găsesc
şi alte trăsnăi în prezentare, riscând propulsarea Dicţionarului spre „extincţie digitală“ (un fenomen potrivit pentru
o analiză în această rubrică).
Pseudopromovarea Dicţionarului de pe site-ul editurii este amha (à mon humble avis,
după umila mea părere, siglă citată din Dicţionarul
lui Ioan Matei) aneantizată de prefaţa semnată de prof. univ. Eugen Negrici (n.
1941, din 2011 profesor emerit al Universităţii din Bucureşti), critic şi
istoric literar consacrat; menţionez doar o carte a sa, de referinţă: „Iluziile
literaturii române“, Cartea Românească, 2008. Merg drept la ţintă şi citez din
prefaţă: „Sunt în măsură să spun câteva lucruri despre Ioan Matei – scriitor
român stabilit din 1993 în Franţa. L-am cunoscut în 1965, la Craiova, unde s-a
născut la 28 iulie 1946. Un eminent profesor de română din oraş a venit la mine
cu un june licean, despre care afirma că scrie poezii în franceză şi cunoaşte
toate sensurile cuvintelor din dicţionarul francez-român (pe care îl adusese cu
el ca probă). Am constatat repede că am de-a face cu un tânăr excepţional, cu o
memorie fabuloasă şi o imaginaţie poetică ieşită din comun“. Era doar o
evaluare obiectivă a elevului Ioan Matei, fără elemente de predicţie. Pentru că
evoluţia ulterioară a unui tânăr cu calităţi certe depinde de prea mulţi
factori necantificabili (şi nu cuantificabili, pentru că acest cuvânt provine
din vestica cuantă). Să fie la mijloc
şi destinul? În ce mă priveşte, îl ador pe Voltaire, care scria: „Mă apropii
încetişor de momentul în care filosofii şi imbecilii au acelaşi destin“.
În realitate, misterul reuşitei lui Ioan
Matei este, dacă nu simplu, clar: dotare intelectuală nativă, muncă asiduă, dar
şi intuiţie în găsirea circumstanţelor favorabile. Ne convingem printr-un
racursi biografic: în 1971, a absolvit Facultatea de Limbi Străine (Secţia
Franceză) din Bucureşti, unde a fost angajat ca asistent, dar în 1980 a fost
transferat la catedra de franceză a Politehnicii din Bucureşti. Aici a intrat
în conflict cu „prinţişorul“ fizician. Presat să devină membru PCR, şi-a dat
demisia din învăţământ după numai un an. Va relua activitatea didactică după
1989, la universităţile particulare, dar pentru scurtă vreme, plecând în 1993
în Franţa, unde se căsătoreşte şi devine cetăţean francez, fără a renunţa la
cetăţenia română. Aici îşi continuă activitatea de scriitor, adoptând limba
franceză. Când a plecat din ţară era un scriitor consacrat, ca poet şi traducător.
A reuşit, îndeosebi, traducerea integrală a operei lui Stéphane Mallarmé, tipărită
în 1991, la Edit. Eminescu, sub titlul „Poeme“. Traducerea este de o dificultate
extremă, probă fiind abandonul unor scriitori renumiţi ce s-au încumetat să o
facă.
Şi
acum vine o întrebare: cum ar fi evoluat Ioan Matei dacă ar fi rămas în patria
natală?
