Ipoteza a fost formulată în anii ’90, dar abia de dată recentă ea este susţinută de mai multe argumente experimentale, unele chiar măsurabile. O serie de cercetători sunt excesiv de optimişti, denumind cele patru grupe de tehnici fizice imagistice (electroencefalografia analitică, magnetoencefalografia, tomografia prin emisie de pozitroni – sau pozitoni – şi rezonanţa magnetică funcţională) nici mai mult nici mai puţin decât „microscoape ale psihologiei“. Ei sunt nu convinşi, ci siguri, că aceste tehnici şi metode fizice permit o disecţie temporală şi spaţială a proceselor cognitive umane. Memoria umană? Misterele sale sunt în mare măsură dezvăluite, susţin optimiştii. Iar mass-media preia variante de vulgarizare ştiinţifică a unor rezultate adesea nereproductibile, sub titluri mirobolante. Iată doar un exemplu dintr-un ziar netabloidizat: „Încă un pas până la citirea minţii“, cu subtitlul „Oamenii de ştiinţă britanici au demonstrat că pot descifra memoria cuiva analizând doar activitatea electrică a creierului uman“.