Acasă » ACTUALITATE » Știri
Traducători şi personaje fabuloase
Prof. dr. Valeriu RUSU
miercuri, 3 aprilie 2013
Traducerea ştiinţifică trebuie să aibă stil şi să fie exactă în echivalarea termenilor. Un bun exemplu în acest sens prezintă prof. dr. Valeriu Rusu, în cadrul rubricii Lexis: Dicţionar francez-român pentru traducători.
După ce m-am despărţit (cu greu) de Dicţionarul lui Ioan Matei, iată-mă acum
în faţa unui tom impozant, intitulat Dicţionar francez-român pentru traducători.
Pe care l-am căutat multă vreme, dar l-am găsit recent (datorită unui tânăr
librar de la „Cărtureşti“), deşi a apărut în 2006, la Braşov, sub egida
Editurii Academic, iar pe pagina ce conţine titlul şi autorii principali
(Adrian Cristea, Alina Cristea) stă scris ACADEMICştii
mai mult. În treacăt fie spus, denumirea editurii m-a derutat,
îndreptându-mi căutarea către Editura Academiei; între timp, am ieşit din
această confuzie, dar n-am scăpat de altele. Deocamdată, cu masivul dicţionar
pe masă, operă tipografică impozantă (1.688 pp.), legătură trainică, împodobită
la colţuri cu un metal, citesc o prezentare de pe net: „Autorii vă propun o nouă
formulă de dicţionar, care schimbă radical abordarea unei limbi străine. Este
primul dicţionar adaptat la realitatea lingvistică actuală, cel mai cuprinzător
şi mai complex dicţionar bilingv: 250.000 de termeni şi peste un miliard de
sensuri. Reuneşte termeni de specialitate din cele mai diverse domenii şi, prin
bogăţia de sensuri, sinonime şi expresii, egalează complexitatea unui dicţionar
explicativ“. Nu se poate recepta cu indiferenţă un dicţionar cu atâtea calităţi,
deşi parcă pluteşte şi o boare de reclamă, deoarece stocul semnalat pe net este
egal cu 0, iar preţul de 199,99 lei are un aer comercial, potrivit unor produse
domestice. Dar, până să ajungem la acest dicţionar, mai este.
Deoarece presiunea amintirilor frumoase sau
umbrite nu poate fi ştearsă, ajung cu gândul la primele întâlniri directe cu
limba franceză, din tinereţe. Când am ajuns în Franţa aveam (credeam) cunoştinţele
de bază. Dar totul s-a dezintegrat în contact cu realitatea. Privind în urmă,
acum recunosc optica limitată a tinereţii, compensată de energia aceea vitală,
descrescătoare în timp. Dificultăţile însă, dacă reacţionezi, pot genera şi
satisfacţii. O întâmplare care mi-a mai domolit panica (nu chiar atac de panică,
nici nu era descris pe atunci, actualmente devenind o sintagmă foarte populară):
în imensa bibliotecă – donaţie a Fundaţiei Rockefeller – de la Facultatea de
Medicină „Grange Blanche“ din Lyon găsesc într-o zi un articol despre un traducător
(de meserie) care echivalase redox în
franceză cu pitoreasca denumire... boeuf
rouge. (În realitate, redox e de
origine franceză: Lavoisier, în 1772, urmare a experimentelor sale cu mercur, a
observat rolul oxigenului în reacţiile de oxidoreducere, elaborând primele
definiţii). Acum caut zadarnic pe net o evocare a acestei întâmplări comice.
Nimic. Dimpotrivă, Boeuf Rouge a
devenit brand de restaurante, răspândit absolut în toată lumea!
Aţi auzit de arborele de Cracovia? Pe vremea
Cardinalului de Richelieu (Armand Jean du Plessis de Richelieu, 1585–1642),
abil om politic în vremea regelui Ludovic al XIII-lea şi întemeietor al
Academiei Franceze, pe marea sa alee cu castani din Jardin du Palais-Royal
crescuse, din timpuri imemoriale, arborele de Cracovia. Sub umbra generoasă a
acestuia se adunau povestitorii epocii, denumiţi în limbaj popular craques (graţie Dicţionarului lui Ioan Matei aflu sensurile argotice ale
cuvântului: „craque, s.f. – cioacă,
gogoaşă, vrăjeală, abureală, braşoavă, gogoriţă, minciună“). Arborele de
Cracovia era deci un loc în care se fabricau gogoşi şi au rămas în folclor câţiva
producători de vază. Între timp, au apărut arbori omonimi în Jardin des
Tuileries şi în Jardin du Luxembourg. Povestea e mai lungă şi am evocat-o din
motive de... autoprotecţie. Mai frontal: unele amintiri sau evocări ale mele ar
putea părea neverosimile. Dar fabricant de gogoşi n-am fost niciodată.
Revin la Lyon, unde l-am cunoscut, în serile
lungi de lucru în laborator, pe dr. J. B., descendent (cu arbore genealogic
atestat) al lui Blaise Pascal. Cercetător desăvârşit, cu o nobleţe de caracter
rarisimă, m-a onorat cu prietenia sa. Tocmai traducea o monografie clasică
despre ribozomi şi utiliza versiunea în rusă în paralel cu cea originală, în
engleză. Deoarece cunoştea rusa (după un stagiu de un an la Moscova) şi îl
interesa echivalarea unor termeni englezeşti operată de traducătorul sovietic.
Cu această ocazie, am ajuns împreună la axioma italiană „Traduttore... traditore!“ (numai aparent uşor de transpus exact în
alte limbi). Care, ne-am convins, deşi ţinteşte îndeosebi literatura, e adevărată
şi în cazul traducerii unei cărţi ştiinţifice. Ceea ce era şi mai evident în
cazul limbii ruse, care (precum, de exemplu, şi germana) conţine şi elemente de
vocabular ştiinţific proprii, complet rupte de terminologia internaţională.
Prin urmare, o traducere ştiinţifică trebuie să fie deopotrivă „frumoasă“ (să
aibă stil) şi exactă în echivalarea termenilor de specialitate. Între timp, au
apărut câteva adevărate capodopere din acest punct de vedere, atât în ştiinţele
fundamentale, cât şi în medicina clinică. De altminteri, am prezentat chiar
relativ recent, în cadrul rubricii, ultima ediţie a excepţionalei cărţi de B.
Alberts şi colab., un tratat de biologie moleculară a celulei, a cărui
traducere în română ar genera mai multe avantaje: echivalarea corectă a unui
vast câmp de termeni utili în toate domeniile medicinii, scăderea „producţiei“
de opuscule didactice (multe) scrise cu lehamite (şi pentru că activitatea
didactică nu contează la promovare), eventual (să-mi fie cu iertare) diminuarea
cazurilor de inspiraţie fidelă din vestitul tratat. Urmează o întrebare
imposibilă: cine să subvenţioneze această traducere? Închei amintirile în relaţie
cu dr. J. B., eludând cu totul discuţiile asupra experimentelor şi reţinând
doar perioada când am trecut împreună la o analiză a dicţionarelor medicale
vechi şi noi. Am început să înţeleg evoluţia terminologiei medicale.
După ce am plecat la Paris, am avut din nou şansă.
Dr. R. Pitton, din Serviciul de medicină nucleară al Spitalului Henri Mondor, rămăsese
un etern şef de lucrări deoarece îl interesau mai mult cărţile decât servituţile
lucrului la o teză de doctorat. Era un personaj fabulos, precum celebrul librar
Lafitte din inima Cartierului Latin, cu care mi-a făcut cunoştinţă. Chez Laffite erau aduse spre vânzare
biblioteci întregi, inclusiv cărţi noi de toate genurile. Şi aşa mi-am adunat
mai multe cărţi medicale bilingve, anglo-franceze, care mi-au prins bine
ulterior. Acum Chez Laffite nu mai
există, a devenit o legendă evocată în câteva cărţi.
