În prima dimineaţă a sejurului parizian ploua, de aceea, o trecere pe la librăria Gibert din apropierea Sorbonei era potrivită şi a început cum nu se putea mai bine: am găsit o ediţie excepţională a romanului „Madame Bovary“ (în Classiques de poches, de ocazie, cu numai 2,40 euro!) datorată profesorului Jacques Neefs (Universitatea Paris VIII şi Universitatea John Hopkins – Baltimore), director al programului Flaubert din cadrul Institutului de texte şi manuscrise moderne al CNRS. Studiul introductiv, intitulat „O revoluţie în Litere“, notele numeroase din textul romanului, în care vocaţia şi erudiţia criticului sunt asociate cu recursul la surse primare, precum şi un dosar final cu documente de mare interes (de ex.: texte suprimate de Flaubert din copia finală a romanului) fac din această ediţie un vis de bibliofil, dar şi un model de referinţă pentru filologii dedicaţi ediţiilor critice. Cartea conţine şi o bibliografie structurată astfel: ediţiile critice şi genetice ale romanului, corespondenţa şi carnetele lui Flaubert, scrieri (numeroase) despre Flaubert, scrieri (şi mai numeroase) despre Doamna Bovary, primul autor menţionat fiind Vladimir Nabokov, cu „Flaubert, Madame Bovary“ (v. articolul precedent), traducere din engleză de Hélène Pasquier, Fayard, Paris, 1983, ca şi lista adaptărilor cinematografice ale romanului, 9 în total, prima realizată în SUA, în 1932, sub titlul „Unholy Love“ (adică „Iubire profană, nelegitimă“!).
    O serie de note ale profesorului J. Neefs ţintesc termeni medicali sau referiri la medicina secolului al XIX-lea din capodopera flaubertiană. Să începem cu unul foarte important: copil şi adolescent, Charles Bovary s-a aflat mereu sub oblăduirea mamei sale, care „în singurătatea vieţii ei, mutase asupra acestui copil toate ambiţiile ei spulberate, sfărâmate“. Până la urmă l-a îndreptat spre medicină, dar Charles, care, cu ceva timp înainte, dăduse semne de străduinţă, a ameţit de cap confruntat cu programul cursurilor pregătitoare, îndeosebi din cauza vocabularului medical: „tous noms dont il ignorait les etymologies et qui étaient comme autant de portes de sanctuaires pleins d’augustes ténébres“. Pe lângă frumuseţea stilului lui Flaubert, să observăm traducerea în română a acestei fraze în cele două ediţii mai cunoscute ale romanului: în ediţia critică din 1979 (Flaubert, opere vol. 1, traducere de Demostene Botez) – „nume de a căror etimologie habar nu avea şi care i se păreau tot atâtea porţi de sanctuare pline de venerabile bezne“, iar în ultima ediţie din 2009 (Colecţia 100 de cărţi, Edit. Adevărul, traducere de Aurelia Ulici) – „toate nişte cuvinte despre care n-avea habar şi care erau pentru el ca tot atâtea uşi către nişte sanctuare pline de un întuneric înspăimântător“. E clar că Flaubert îi pune la încercare chiar pe traducătorii redutabili, dar parcă prima traducere este mai aproape de textul original. Dar să ne oprim în continuare la o propoziţie datorită căreia Flaubert este citat adesea în istoria medicinii. După şocul generat de vocabularul medical, Charles Bovary renunţă la studiu, descoperă cârciumile, cabaretele, jocurile şi amorul fizic. Urmează inevitabil ceea ce romancierul consemnează ironic: „Grâce à ces travaux préparatoires il échoua complétement à son examen d’officier de santé“. În română, traducerea din ediţia 1979 este greşită: „Datorită acestor ocupaţii pregătitoare, căzu răsunător la examenul de medic“. Ultima ediţie e relativ mai aproape de adevăr: „Graţie acestui gen de iniţiere, îşi rată cu seninătate examenul de officier de santé“. La care autoarea traducerii adaugă o notă: officier de santé = agent sanitar, cu pregătire medicală medie, care nu putea practica decât sub supravegherea unui medic. Ceea ce nu este exact. Din această încurcătură ne scoate Jacques Neefs în nota din ediţia sa: „Medicina este, în tot cursul secolului al XIX-lea, foarte ierarhizată în două ordine, reflectând fidel opoziţia dintre burghezie şi popor“ (Jacques Léonard, La France médicale au XIX-ème siècle, Gallimard Julliard, 1978): „l’officier de santé înseamnă un medic de «ordin secund», care nu este titularul unui bacalaureat. El poate practica doar în departamenul unde a obţinut titlul său, intervenţiile sale sunt strict limitate şi nu poate practica marile operaţii chirurgicale decât sub supravegherea şi controlul unui doctor. Atestarea de officier de santé va fi suprimată în 1892“.
    Pentru cititorii care au avut răbdarea să parcurgă rândurile de mai sus, poate fi evident că Flaubert este şi un maestru al realismului. Exactitatea documentară a devenit pentru el o obsesie, care îl incita la vaste căutări în tratate medicale, istorice şi sociologie. De aceea, „Madame Bovary“ este nu numai o capodoperă literară, ci şi o sursă de date sigure. Iată ce scrie, de exemplu, profesorul Bruno Halioua în a sa „Histoire de la médecine“ (Masson, Paris, 2004, p. 181): „Au persistat în întregul secol al XIX-lea „officiers de santé (…) cărora le-a fost acordat dreptul de exercitare temporară. Charles Bovary a făcut obiectul unei descrieri precise de către Gustave Flaubert“.
    Uneori, informaţiile incluse de Flaubert nu pot fi decriptate decât cu ajutorul notelor, dacă acestea există. Iată un exemplu: un pacient ajuns la medicul de „ordin secund“ (pentru că, până la urmă, Charles Bovary, se va vedea, a trecut examenul): „Era un bărbat scund şi voinic, de vreo cincizeci de ani, cu pielea albă, cu ochi albaştri, chel şi care purta cercei“. Profesorul J. Neefs adaugă o notă: „În mod tradiţional, marinarii purtau la ureche inele, crezând că îşi ameliorează vederea. Apoi obiceiul a fost preluat de ţărănimea normandă“. Chiar dacă ne aflăm în plină pandemie de piercing, şi această notă este interesantă.
    Emoţia descoperirii excepţionalei ediţii critice a romanului „Madame Bovary” în librăria Gibert m-a îndemnat să caut şi alte cărţi asupra „fenomenului“ Flaubert. Şi erau o mulţime. Am ales, pentru început, doar una, apărută de câteva săptămâni: „Madame Bovary. L’oeuvre de Flaubert condamnée“, dosar prezentat de Joseph Vebret, E. I. L., Paris, 2009 (voi reveni).
    Era necesară o desprindere şi speram să ajung în grădina Luxembourg, dar ploaia devenise diluviană şi librăria se afla în imediata apropiere a Facultăţii de Medicină a Universităţii Paris IV „René Descartes“. Am mers într-acolo cu gândul să ajung la cea mai bună bibliotecă medicală (BIUM – Bibl. Inter.-Univ. Méd.), dar m-a ajuns din urmă nostalgia recentei gale a săptămânalului „Viaţa medicală“. Pentru că în holul care duce către Rectoratul Universităţii tocmai se deschisese 42-ème SALON des Peintres Médecins, unde 73 de medici expuneau 257 de tablouri şi câteva sculpturi. Desigur, m-am gândit la expoziţia de la Ateneu, dar în afară de diferenţa de anvergură şi că la noi spaţiul era mult mai generos, nu sunt îndrituit să încerc o evaluare. Cel mult semnalez că domina pictura figurativă şi în catalogul expoziţiei (de fapt nişte foi de hârtie A4 multiplicate), tablourile, de vânzare, aveau preţuri începând de la 70 de euro (unele desene), cel mai adesea între 250 şi 600 de euro. Unul dintre cel mai scumpe tablouri (3.200 euro) se numea… Loi de Bioéthique.
    O capodoperă precum „Madame Bovary“ este eternă şi ne fascinează mereu. Ce relaţii există între creaţia estetică şi ştiinţifică? Răspunsul lui Andre Lwoff (1902–1994, laureat Nobel – Medicină în 1965) din cartea sa „Jeux et Combats“ (Fayard, Paris, 1981) este clar, dar şi tulburător: „În creaţia ştiinţifică şi deopotrivă în creaţia estetică, frumuseţea, jocul şi plăcerea sunt legate intim“.
    Creaţia estetică şi ştiinţifică au în comun jocul şi ideea. Arta şi ştiinţa diferă prin natura evoluţiei lor. Opera de artă, rezultatul creaţiei artistice, este un sfârşit suficient ei însăşi. Un tablou poartă în el frumuseţea sa şi adevărul său. Arta evoluează, dar nu progresează. Ştiinţa, însă, este un edificiu foarte complex, constituit pe de o parte din cunoştinţe, fapte şi legi şi, pe de altă parte, din probleme şi din concepte… Progresul ştiinţei implică abandonul conceptelor şi construcţia de sisteme noi. Ştiinţa este revoluţie permanentă şi, în materie de ştiinţă, revoluţia este sinonimă cu progresul, în timp ce în materie de artă, revoluţia este uneori sinonimă cu catastrofa“.
    Continuare, în articolul următor.