Când ţara pe care o vizitezi este angrenată
în fazele eliminatorii ale unei competiţii precum Campionatul European de
Fotbal, este practic datoria ta de microbist şi oaspete să-i urmăreşti
meciurile. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Italia, ale cărei selecţionate
au intrat, de-a lungul timpului, în istoria acestui sport. În seara duminicii
în care ajunsesem la Roma, am văzut alături de cei din Centrul Alternativ de
Detenţie de la Villa Maraini doar prima repriză a partidei Italia–Anglia din
„sferturi“ – jocul anost şi mai ales oboseala drumului m-au făcut să mă retrag
la pauză în camera mea de la etajul de deasupra. A doua zi de dimineaţă, când
l-am întrebat pe Julius, bucătarul nigerian al organizaţiei – şi unul din puţinii
vorbitori de engleză de acolo – cine câştigase, acesta mi-a răspuns un pic
mirat: „Noi, cu 4–2 la penaltiuri! Vrei să spui că n-ai auzit toate strigătele,
toate urletele de dedesubt?“. Nu, nu le auzisem, şi-mi cam părea rău de ce
ratasem, dar mă bucuram de semifinala care-mi oferea încă o şansă. Exista totuşi
o problemă: meciul avea să fie împotriva Germaniei, una din marile favorite ale
competiţiei, după patru victorii din tot atâtea jocuri – şi preferata mea
dintotdeauna.
În după-amiaza joii următoare mi-am luat rămas
bun de la Villa Maraini şi m-am mutat într-un Bed&breakfast din apropierea Vaticanului. Cum însă ar fi fost trist
să văd meciul de unul singur la televizor, cu o oră înaintea loviturii de
începere am luat-o la picior pe bulevardul Iulius Cezar, mărginit de platani
impunători şi maşini minuscule, îndreptându-mă spre centru, în căutarea unor tifosi cărora să mă alătur. Nu mi-a luat
mult să-i găsesc: de cum am trecut Tibrul, s-au înmulţit micile grupuri
pedestre sau motorizate de tineri care-şi fluturau steagurile şi-şi strigau
încurajările. Cu toţii se îndreptau, aveam să-mi dau mai târziu seama, spre Piazza del Popolo, iar pe via Flaminia pizzeriile şi cişmelele
deveniseră staţii de alimentare pentru mulţimea de microbişti. Trecând pe sub Porta del Popolo, am ajuns în piaţa din
jurul unuia din multele obeliscuri ale oraşului (o mai fi rămas vreunul şi prin
Egipt?), unde mii de oameni cu steaguri, peruci şi feţe tricolore se strânseseră
să-i susţină pe Azzurri în faţa unui
ecran uriaş plasat la poalele dealului Pincian. Ca să nu mă pun în situaţia de
a încuraja Mannschaft-ul şi a-i
celebra numeroasele reuşite tocmai în mijlocul unei mulţimi de fani înrăiţi de
înfrângere, mi-am găsit un loc pe unul din gardurile străzii circulare din
jurul pieţei. Acolo am ascultat, la începutul transmisiei, cum miile de oameni
strânşi în seara călduroasă din centrul Romei cântă cu patos pentru jucătorii
aflaţi la 2.000 km distanţă, la Varşovia, minunatul imn Fratelli d’Italia – şi începuse să-mi pară rău pentru victoria
logică a favoriţilor mei. Predicţiile mele, ale specialiştilor şi pariorilor
n-aveau însă să stea prea mult în picioare. După un sfert de oră în care au
fost dominaţi, italienii au înscris pe contraatac de două ori în 20 de minute,
declanşând isteria în piaţă. Torţele s-au aprins instantaneu şi sute de
steaguri s-au ridicat frenetic, pe fundalul asurzitor al strigătelor, sirenelor
şi petardelor: imposibilul se producea sub ochii tuturor, echipa chinuită de
scandaluri, care trecuse cu greu de faza grupelor şi avusese nevoie de lovituri
de departajare după un meci fără gol ca să ajungă în semifinale, era acum cu un
pas în finală. La fel de convins de înfrângere pe cât de sigur fusesem iniţial
de victorie, am plecat la pauză din piaţă, ca să nu prind aglomeraţia de la
final. Am urmărit cea de-a doua repriză la plasma unei trattorii elegante din
apropierea pensiunii, alături de meseni, chelneri cu cravate tricolore, tineri
aşezaţi în scutere şi muncitori la salubritate, a căror bucurie creştea cu
trecerea fiecărui minut. Germania a reuşit, ce-i drept, să înscrie un gol din
penalty în al doilea din cele patru minute de prelungiri, însă era prea puţin,
prea târziu. Iar de la ultimul fluier al arbitrului până târziu în noapte,
claxoanele au sărbătorit o victorie meritată – cum aş fi putut să mă culc supărat?
Câteva zile mai târziu, la Kiev, Spania
zdrobea însă cu patru goluri visele unei echipe care deja îşi depăşise condiţia.
Din faţa televizorului de-acasă, din Bucureşti, le-am transmis în gând
regretele mele frumoşilor suporteri adunaţi în număr şi mai mare la Circo Massimo: de data asta, fusesem în
aceeaşi tabără.