Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Știri

Sindromul postpolio – o afecţiune pe care o vom întâlni la zeci de ani după eradicarea poliomielitei

Viața Medicală
Dr. Aurel F. MARIN vineri, 30 mai 2014

Chiar dacă suntem aproape de eradicarea poliomielitei, aceasta continuă să fie o problemă de sănătate publică, deoarece sechelele bolii durează toată viaţa. Sindromul postpolio se caracterizează prin pierderea forţei musculare, uneori foarte importantă, rapid instalată, în doar câteva luni, după decenii de stabilitate. Specialiştii în reabilitare medicală trebuie să fie pregătiţi să recunoască şi să trateze sindromul postpolio, afirmă prof. dr. Alain Yelnik (Franţa) în interviul realizat de dr. Aurel F. Marin.

Poliomielita continuă să fie o problemă de sănătate publică, deoarece sechelele bolii durează toată viaţa.

Sindromul postpolio se caracterizează prin pierderea forţei musculare, câteodată foarte importantă, rapid instalată, în doar câteva luni, după decenii de stabilitate.

Specialiştii în reabilitare medicală trebuie să fie pregătiţi să recunoască şi să trateze sindromul postpolio.

 

 

Interviu cu prof. dr. Alain Yelnik

 

   Mai este încă poliomielita, o boală a cărei eradicare pare să fie foarte aproape, o problemă de sănătate publică?
   – Poliomielita este în continuare o problemă de sănătate publică, deoarece consecinţele bolii durează toată viaţa. În prezent, în întreaga lume, sunt aproape douăzeci de milioane de persoane care trăiesc cu sechelele poliomielitei. Din fericire, în faza acută, mortalitatea este destul de scăzută, între 5 şi 10%, mult şi aşa, însă cele mai multe dintre persoanele care au contractat boala trăiesc şi nu oricum, ci cu sechele uneori foarte importante, alteori moderate. Încetul cu încetul, pe măsură ce trece timpul, paraliziile şi deformările articulare se agravează şi pot da noi probleme, la zeci de ani după faza acută a poliomielitei.

 

Prof. dr. Alain Yelnik este şeful catedrei de medicină fizică şi reabilitare din cadrul Université Paris Diderot şi conduce departamentul de reabilitare medicală din cadrul spitalului parizian „Fernand Widal“. A fost preşedinte al Societăţii Ştiinţifice Franceze de Medicină Fizică şi Reabilitare şi membru al boardului de specialitate din cadrul UEMS.
Principalele domenii de cercetare: patofiziologia şi reabilitarea tulburărilor de echilibru; reabilitarea activităţii motorii după accidentul vascular cerebral; tratamentul spasticităţii; sechelele poliomielitei.
 
 
 
 
 
 

 

   Anul acesta aţi sărbătorit 50 de ani de la introducerea vaccinării antipolio în Franţa. Cât de mulţi supravieţuitori mai sunt, dacă ţinem seama că a trecut deja o jumătate de secol de când sunt vaccinaţi copiii?
   – În Europa, estimările sunt de 700.000 de oameni care au supravieţuit infecţiei şi sunt încă în viaţă. În Franţa, estimările sunt la 50.000 de persoane, cu vârsta medie de 55 de ani. Dar trebuie să ne gândim şi la faptul că încă sunt, în unele zone ale lumii, câteva cazuri de poliomielită, în ţări devastate de război sau chiar în ţări în care, deşi nu este război, a fost stabilită interdicţia de a vaccina, aşa cum se întâmplă în Somalia. Anul trecut s-au înregistrat aproape patru sute de noi cazuri de poliomielită, în special în Siria, şi aici vorbim de o regiune în care nu mai fuseseră înregistrate cazuri noi de mai bine de un deceniu. Noile cazuri au apărut pentru că a fost oprită vaccinarea.

 

   Ne putem aştepta la apariţia de noi cazuri în Europa, de import, din alte regiuni ale lumii?
   – Este posibil şi tocmai de aceea este foarte important să continuăm vaccinarea antipolio până ce boala va fi complet eradicată. Virusul nu există decât la om, deci boala va dispărea, ca şi variola, în ziua în care ultimul caz uman nu va mai fi contagios.

 

   De altfel, poliomielita este următoarea boală ce trebuie eradicată, pe lista Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, după variolă.
   – Sperăm ca boala să poată fi eradicată în următorii câţiva ani.
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Particularităţile poliomielitei

 

   Ce este atât de deosebit la pacienţii care au suferit de poliomielită, în ce priveşte reabilitarea medicală?
   – Sunt mai multe particularităţi. Adesea, persoanele care au avut poliomielită trăiesc câteva decenii bune într-o stare stabilă. Au suferit paralizii, s-au obişnuit cu ele, s-au adaptat şi îşi continuă viaţa, pot merge, chiar cu dificultate, dar dizabilitatea nu se modifică. Ulterior, după mai multe zeci de ani, începe să se producă o degradare, care poate avea mai multe cauze. Poate fi, pur şi simplu, urmarea îmbătrânirii articulaţiilor, manifestată prin artroză, dureri tendinoase. Sunt simptome pe care le întâlnim la toate persoanele care îmbătrânesc, dar cel mai evident în cazul articulaţiilor dezechilibrate de paralizii. Aceasta este îmbătrânirea normală a pacienţilor cu poliomielită în antecedente. În plus, unii pacienţi dezvoltă o pierdere a forţei musculare, câteodată foarte importantă, rapid instalată, în doar câteva luni. Acesta este semnul principal al sindromului postpolio. Sindromul este caracterizat prin lunga perioadă în care pacientul este stabil, după care vine o pierdere rapidă a forţei de contracţie, uneori doar pe anumite grupe musculare, alteori generalizată, asociată de obicei cu dureri musculare şi articulare şi cu o oboseală generalizată.

 

 
Poliomielita

 

– Afectează în special copiii cu vârsta sub 5 ani.– Una din 200 de infecţii duce la paralizie ireversibilă. Între 5 şi 10% din copiii paralizaţi mor prin paralizia musculaturii respiratorii.
– Din 1988, în 25 de ani, numărul de cazuri a scăzut cu 99%, de la 350.000 la 406, ca urmare a eforturilor globale de eradicare a bolii.
– Boala este epidemică, în 2014, în doar trei ţări: Afganistan, Nigeria, Pakistan (faţă de 125 de ţări în 1988, inclusiv România).
– Există trei tulpini de poliovirus sălbatic, toate cu rezervor exclusiv uman. Virusul sălbatic tip 2 a fost eradicat în 1999, iar numărul de cazuri cu poliovirusul sălbatic tip 3 a scăzut la un minimum istoric.  

Sursa: OMS

 
   Poate fi prevenit sindromul? Acesta apare la toţi pacienţii care au avut poliomielită?
   – Frecvenţa sindromului este dificil de stabilit cu exactitate. Dacă luăm în considerare definiţia strictă a sindromului, pierderea forţei de contracţie după o lungă perioadă de stabilitate, atunci între 20 şi 30% din pacienţi se încadrează în diagnostic, conform literaturii de specialitate. Dacă relaxăm un pic criteriile de diagnostic, atunci sunt studii care descriu un sindrom postpolio la până la 80% din pacienţi. În fapt, nu e acelaşi lucru: 80% din pacienţi suferă o agravare, indiferent de cauză. Poate fi însă vorba de artroză, de fractură, de osteoporoză, de tendinită.
 
   Deci, practic, poate fi vorba nu neapărat de o agravare a bolii de bază, ci de comorbidităţi.
   – Aşa este. Pot fi comorbidităţi, şi aici trebuie să includem problemele cardiovasculare sau neurologice, dar cel mai adesea sunt consecinţe ale sechelelor. Artroza şi tendinitele provoacă dureri şi diminuare funcţională.

 

Putem preveni aceste deteriorări?
– E mult spus să prevenim, nu sunt convins că putem preveni, în prezent, un adevărat sindrom postpolio. Ştim că există un sindrom inflamator, care însoţeşte sindromul postpolio, şi acesta este şi motivul pentru care, în unele studii clinice, s-a încercat tratarea sindromului postpolio cu imunoglobuline injectabile. Dar nu ştim cum să prevenim această agravare. Putem preveni degradarea funcţională la toate persoanele care au sechele postpolio prin reglarea optimă a activităţii fizice, a echipamentelor suportive, care trebuie adaptate la nevoile pacientului. O persoană care a suferit de poliomielită nu trebuie lăsată zece ani pentru o evaluare medicală.

 

Supraveghere pentru toată viaţa

 

   – Cu alte cuvinte, spuneţi că pacientul care a avut poliomielită în copilărie trebuie supravegheat într-un serviciu de reabilitare medicală pentru tot restul vieţii?
   – Da, chiar dacă iniţial există o anumită perioadă de „linişte“. Apoi, controalele trebuie făcute cu regularitate. Poate că iniţial este suficient o dată la cinci ani, dacă totul merge bine, nu e nevoie ca pacienţii să fie văzuţi mai des de un specialist. Progresiv însă, către vârsta de 50–60 de ani, devin necesare vizitele periodice şi kinetoterapeutul trebuie să adapteze exerciţiile, să reechilibreze gesturile corecte, să fie atent la creşterea în greutate, să modifice, dacă este cazul, dispozitivele, echipamentele sau protezele, să păstreze activitatea fizică. Ştim, în prezent, că activitatea fizică nu are cum să dăuneze. S-a crezut multă vreme că, la aceşti pacienţi, sportul ar putea agrava boala. Nu este adevărat. Trebuie deci să ne încurajăm pacienţii să păstreze o activitate fizică, deoarece aceasta este benefică funcţiei cardiace şi evită scăderea toleranţei la efort, care, la rândul său, agravează consecinţele poliomielitei.

 

   Odată ce pacientul ajunge în faza de sindrom postpolio, ce este de făcut?
   – Este foarte important ca persoanele care au avut poliomielită să fie urmărite de o echipă multidisciplinară, compusă dintr-un specialist în reabilitare medicală, un fiziokinetoterapeut şi un ergoterapeut. Acestora li se pot adăuga neurologul, chirurgul, specialistul în orteze. Pacienţii au nevoie de ajutor pentru a-şi adapta mişcările, postura şi dispozitivele de sprijin, pentru a păstra posibilitatea de a funcţiona cât mai mult timp posibil.

 

Opţiuni terapeutice limitate

 

   Care sunt opţiunile terapeutice?
   – Tratamentul este dificil. Singura terapie care a dovedit o eficacitate probabilă este administrarea injectabilă de imunoglobuline. Este singurul tratament care se însoţeşte de o ameliorare, de cel puţin câteva luni, poate şi mai mult. Studiile desfăşurate la doi ani şi jumătate după administrarea imunoglobulinelor arată că încă se păstrează un beneficiu chiar şi la această distanţă în timp. Dar nu toată lumea este de acord cu acest tratament, în Franţa, de pildă, nu avem autorizaţia de a utiliza imunoglobulinele în această situaţie.

 

   Studiul de care vorbeaţi unde a fost efectuat?
   – În Suedia, de către profesorul Kristian Borg de la Institutul Karolinska. Dar şi acolo, tratamentul este off-label. În Franţa, el nu este defel posibil şi asta poate fi privită ca o dificultate, deoarece nu avem niciun alt medicament eficace, în afara acestui tratament. Niciunul! Cortizonul, medicamentele care acţionează la nivelul plăcii neuromusculare nu şi-au dovedit eficacitatea. În practică, eu unul nu administrez medicamente în aceste situaţii. Recomand în schimb terapie fizică, kinetoterapie, echipamente de sprijin, orteze plantare, foarte importante.

 

   Şi obţineţi rezultate bune cu aceste terapii?
   – Da, bineînţeles. Aceste tratamente ajută la calmarea durerilor articulare şi musculare, menţinând forţa de contracţie. Este foarte important să-i ajutăm pe pacienţi să-şi păstreze forţa musculară, deoarece activitatea fizică nu mai este o opţiune în cazurile în care paraliziile sunt severe, este nevoie de un kinetoterapeut, pentru efectuarea exerciţiilor, deoarece persoanele afectate nu mai pot întotdeauna să se descurce singure.

 

   Intervenţiile non-medicamentoase aplicate la pacienţii cu sindrom postpolio reuşesc să amelioreze calitatea vieţii şi să crească speranţa de viaţă a acestor bolnavi?
   – Se prelungeşte perioada de viaţă independentă. Speranţa de viaţă rămâne aceeaşi, însă scade intervalul în care aceşti pacienţi sunt dependenţi de ajutorul altcuiva. Ei îşi păstrează autonomia, un câştig foarte mare.

 

Diagnosticul sindromului postpolio

   Istoric confirmat de poliomielită paralitică (boală febrilă acută, urmată de pareza flască a mai multor grupe musculare, distribuite de obicei asimetric). Dovezi de pierderi de neuroni motori la examenul neurologic, cu semne de slăbiciune reziduală, atrofie, pierderea reflexelor osteo-tendinoase şi păstrarea senzitivităţii. Semne electromiografice de denervare sau reinervare.
   Perioadă de recuperare neurologică după poliomielita paralitică, urmată de stabilitate neurologică şi funcţională timp de minimum 15 ani.
   Slăbiciune sau oboseală musculară nou instalată, cu sau fără fatigabilitate, atrofie musculară sau durere musculară/articulară.
   Simptomele se pot instala gradual sau brusc şi persistă cel puţin un an.
   Diagnosticul este unul de excludere.  

Sursa: Frans Nollet, European Polio Union

 

 

Centre specializate

 

   Ar trebui să existe centre specializate pentru tratamentul sindromului postpolio sau orice serviciu de reabilitare medicală ar trebui să poată trata astfel de cazuri?
   – Cred că este nevoie de centre de reabilitare medicală care să fie nu atât dedicate tratamentului sindromului postpolio, cât experimentate în managementul acestei patologii.

 

   Cum ar fi centrele universitare?
   – Da, dar nu numai centrele universitare. Este nevoie de centre în care, prin numărul de cazuri tratate, s-a acumulat o experienţă bogată. În Franţa, de pildă, la Paris, avem două astfel de centre universitare: Spitalul din Garches şi Spitalul „Fernand Widal“, unde lucrez, dar există şi un al treilea centru cu experienţă, neuniversitar, dar care are o activitate foarte bună, primeşte mulţi pacienţi şi are angajaţi medici care cunosc bine poliomielita şi sindromul postpolio. În Franţa, urmăm modelul medicinii fizice şi de readaptare, în care echipele de specialitate sunt capabile să trateze mai multe tipuri de handicapuri, însă nu poţi avea experienţă în poliomielită decât dacă ai văzut un număr suficient de mare de astfel de cazuri. În Franţa însă nu există, aşa cum se întâmplă în Olanda, un centru dedicat numai acestei patologii – şi mă refer la cel condus de profesorul Frans Nollet.

 

Diagnosticul diferenţial al sindromului postpolio

 

   Afecţiuni neurologice: atrofia musculară spinală progresivă, scleroza laterală amiotrofică, miozita cu incluziuni, neuropatia de compresie, radiculopatia şi stenoza spinală.
   Afecţiuni ortopedice: boli articulare degenerative.
   Afecţiuni generale: anemie, disfuncţie tiroidiană.
   Diagnosticul sindromului postpolio este unul de excludere.

Sursa: Frans Nollet, European Polio Union

 

 

   Dar există diferenţe de tratament între centrul olandez, de exemplu, şi centrul dumneavoastră?
   – Sper că nu, dar centru lui este unul foarte bun, deoarece pacienţii au acces la toate terapiile recomandate: kinetoterapie, balneoterapie, ergoterapie, educaţie. Contează apoi foarte mult şi faptul că pacienţii „se recunosc“ între ei, nu este deloc indicat să ai un pacient cu polio pierdut, izolat, singur între alţi bolnavi care au cu totul alte probleme.

 

   Dat fiind că în Europa sunt mai multe centre cu experienţă, dar că reglementările din fiecare ţară diferă, le-aţi recomanda pacienţilor din Franţa, de pildă, să meargă la Stockholm pentru a primi tratament intravenos cu imunoglobuline...
   – Nu.

 

   Sau le spuneţi că ar fi şi asta o opţiune?
   – Nu. Nu recomandăm nicidecum pacienţilor să procedeze astfel. Tratamentul cu imunoglobuline poate să fie disponibil uneori la Garches, lângă Paris, la Montpellier. Unii pacienţi au fost trataţi astfel, dar au fost doar câţiva pacienţi, de fiecare dată, însă nu ştim niciodată dacă se poate face acest tratament, în absenţa unei autorizaţii oficiale. Apoi, nu putem să-i sfătuim pe pacienţii noştri să meargă să se trateze la Stockholm, întâi pentru că nu ştiu dacă suedezii pot plăti pentru cetăţenii altei ţări...

 

   Dar există directiva europeană privind tratamentul transfrontalier...
   – Da, însă Franţa nu rambursează acest tratament, nu îl va plăti pe cel efectuat la Stockholm odată ce nu este de acord nici cu cel efectuat în Franţa.

 

Educaţia medicală rămâne importantă

 

   Când le predaţi medicilor rezidenţi, consideraţi că această patologie este importantă pentru medicii tineri? Credeţi că se vor confrunta cu cazuri de sindrom postpolio?
   – Da. Pentru specialiştii în reabilitare medicală, consider că această pregătire este obligatorie, deoarece este un exemplu. Sunt şi alte boli care au manifestări similare, cum ar fi paraplegia spastică, chiar şi spina bifida, sunt şi alte patologii în care consecinţele paraliziilor se reflectă asupra ansamblului sistemelor muscular şi scheletic, în contextul îmbătrânirii. Polio este deci un bun exemplu pentru a fi atent la toţi aceşti bolnavi, care trăiesc cu un handicap neurologic pentru o perioadă foarte lungă de timp. Este apanajul specialităţii noastre.

 

   Ce mesaj le-aţi adresa medicilor români specializaţi în reabilitare medicală?
   – Aş vrea să îi încurajez să dezvolte în România – şi putem face acest lucru împreună, dacă şi ei doresc, desigur, îi pot consilia – programe de formare pentru medici, kinetoterapeuţi şi ergoterapeuţi, pentru a cunoaşte mai bine această boală şi problemele sale specifice. Fără o mai bună conştientizare, specialiştii nu mai învaţă această patologie şi ajung să fie convinşi că nu ar exista vreo problemă.
 





 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC