Plecarea medicilor din
România este un subiect care va stârni discuții oricând și oriunde. În timp,
s-a ajuns ca fenomenul să aibă o puternică încărcătură emoțională, alimentând
discursurile politicienilor, reacții în presă sau chiar banale discuții între
prieteni, la o cafea. Peste tot auzim și citim că medicii sunt „ai noștri“, un
„produs românesc“ de care ar trebui să se bucure (doar) românii. De aici și
până la a picta o imagine fatalistă a viitorului mai rămâne un singur pas. Însă
realitatea este că, dincolo de toate implicațiile, decizia fiecărui medic (sau
asistent) de a pleca în altă țară este una pur individuală și nu poate fi
îngrădită de nimeni. Mai ales în contextul apartenenței României la Uniunea
Europeană, această decizie este acum facilitată de un cadru legislativ care
permite integrarea cu ușurință, pe termen mai scurt sau mai lung, în orice alt
sistem de sănătate dintr-un stat membru.
Dacă lucrurile ar
rămâne la nivel individual, probabil că totul ar fi mult mai simplu. Reacțiile
mai mult sau mai puțin emoționale au însă și un alt substrat. Plecarea
medicilor lasă în urmă goluri pe care nimeni nu își propune să le acopere. În
timp, aceste goluri au creat dezechilibre majore în accesul la servicii
medicale – mai ales în zone rurale sau pentru populația cu un statut
socioeconomic redus. Mai mult decât atât, aceste goluri pot fi citite printre
rânduri atunci când auzim relatări ale unor catastrofe care lasă în urmă zeci
de morți sau răniți.
Un sistem de sănătate
nu poate funcționa la parametri optimi fără resurse umane în număr suficient și
cu o pregătire corespunzătoare. Din acest punct de vedere, sistemul de sănătate
românesc este falimentar la ambele capitole. Dovadă stau indicatorii cuprinși
în rapoarte OMS sau OECD, care ne plasează constant la extremele clasamentelor.
Numărul de medici formați în România și care practică în Germania a crescut de
la 342 în anul 2000, la 3.042 în 2013. Similar, pentru Marea Britanie, numărul
a crescut de la 273 în 2008 la 848 în 20141. Aceste date sunt doar
niște frânturi dintr-o realitate pe care România nu o poate cuantifica în mod
corespunzător deocamdată. Dar e suficient cât să realizăm că migrația medicilor
români aduce cu sine efecte asupra echității și eficienței serviciilor de
sănătate2. Din păcate pentru România, până acum ne-am concentrat pe
efectele negative ale migrației (scăderea accesului populației la servicii,
costurile investite de statul român în formare, creșterea volumului de muncă
pentru cei care rămân în sistem) pentru că ele sunt cele mai pregnante. Un
posibil efect pozitiv ar fi cel al experienței dobândite de cei care pleacă și
se întorc, însă nici acesta nu poate fi ușor cuantificat, pentru că nu știm
câți din medicii plecați se întorc. În plus, când efectele negative ne
copleșesc, este greu să le căutăm și pe cele pozitive.
Mobilitatea medicilor
nu este în sine un lucru bun sau rău și, mai ales, nu poate fi îngrădită,
pentru că este un drept fundamental al oricărui individ. Probabil că aceasta
este prima lecție pe care trebuie să o învățăm ca țară. Medicii care ne pleacă
nu sunt ai noștri. Decizia fiecăruia de a pleca este cu adevărat a fiecăruia.
Ce putem face, totuși? Putem să lucrăm pe baza motivelor despre care deja știm
că îi determină pe medici să plece. Putem să răsfoim zecile de documente
produse de organizații internaționale, pentru a ne inspira viitoarele politici
de retenție a personalului medical. Putem să începem să adresăm corupția
generalizată din sistemul sanitar, pentru ca oamenii din sistem să nu se simtă
în fiecare zi părtași la un furt generalizat și să plece apoi dezgustați. Și
acesta este doar începutul. Alte soluții vor apărea pe parcurs.
Începeam prin a spune
că plecarea medicilor din România va stârni discuții oricând și oriunde.
Aparent, există o excepție – Ministerul Sănătății. Plecarea medicilor va rămâne
un subiect de discuție cu o puternică încărcătură emoțională cel puțin până
când Ministerul Sănătății va binevoi să-și recunoască incapacitatea de a
gestiona fenomenul și va începe să caute cu adevărat soluții. Momentan, prin
lipsa de acțiune, Ministerul Sănătății pare a se întreba retoric: și ce dacă ne
pleacă medicii?
1Lafortune G. Mornitoring health workforce migration through
international data collection: progress with OECD/Eurostat/WHO-Europe Joint
Questionnaire. Third Joint Action Conference on Planning & Educating Health
Workforce without Borders. Varna, 2016 Feb
2Glinos I. Making
health professional mobility work better: why and how. Third Joint Action
Conference on Planning & Educating Health Workforce without Borders. Varna,
2016 Feb
