Cum se poate încheia acest serial? Cu un
subiect la care nu aş fi vrut să ajung niciodată: clonarea umană. Nici dacă în
creierul meu peste (sau prin) care au trecut ceva ani s-ar aciua un super-cip.
Nu pentru că aş putea fi beneficiarul unui astfel de „gadget“ mult agreat de
unii. În opinia mea, creierul trebuie să rămână liber de orice proptea. Renunţ
la argumentele în favoarea acestei afirmaţii şi cu regret suprim o divagaţie
utilă. Dar se vor mai ivi ocazii pentru o analiză relaxată şi tolerantă a cipofiliei (cipomaniei) ţintind organul suprem al omului – creierul.
Deocamdată, într-o introducere necesară,
trebuie să recunosc că nu înţeleg de ce clonarea umană, în pofida
considerentelor de ordin etic, raţionale, pentru unii cercetători de marcă este
iminentă, doar o chestiune de decenii. Un caz celebru de anticreaţionism înverşunat
ne prezintă Sorin Lavric (titularul rubricii „Cronica ideilor“ din România literară). În nr. 3 din 18 ian.
2013, el publică eseul „Savonarola cu hram biologic“, prilejuit de apariţia ediţiei
a doua a cărţii lui Richard Dawkins – „Dumnezeu: o amăgire“ (Editura Curtea
Veche, 2012). Este edificatoare citarea introducerii eseului: „Nici măcar
Dawkins, dacă şi-ar judeca retroactiv evoluţia spirituală, n-ar putea pricepe
saltul de concepţie pe care l-a suferit în curs de trei decenii: dintr-un
savant sobru, preocupat de gene, încrengături şi fenotipuri, un savant de
puritatea intenţiilor căruia nu se îndoia nimeni şi a cărui onestitate era
subînţeleasă în incinta Oxfordului din anii ’70 (evident, secolul trecut, n.n.), din el s-a desprins la un moment
dat un misionar radical, cu priviri aspre, un fel de Feuerbach trecut prin şcoala
darwinismului, căruia cea mai mică aluzie la credinţă, Dumnezeu sau providenţă
îi provocau repulsii vii cu urmări drastice“. Cum asemenea cărţi nu mă
interesează, să ne oprim puţin asupra doctrinei lui Richard Dawkins (n. 1941,
biolog şi etolog, teoretician şi vulgarizator al evoluţionismului, membru al Royal Society, în prezent profesor
emerit la New College – Oxford University). Susţinător fervent al evoluţionismului
darwinian, el este unul dintre principalii critici ai creaţionismului şi al
religiilor, condamnând totodată „pseudoştiinţele“ din lumea anglo-saxonă. Din
adolescenţă a ajuns la concluzia că biologia evolutivă este cea mai bună
explicaţie a vieţii, devenind ateu. Dawkins are un discurs strălucitor şi a susţinut
cu succes conferinţe în SUA, fieful creaţionismului. O noutate anunţată la BBC,
de guvernul MS Elisabeta a II-a, cred că îl încântă pe Dawkins: din anul 2014,
toate şcolile din Regat vor introduce în programă teoria evoluţiei speciilor,
sub ameninţarea tăierii stipendiilor.
În ceea ce mă priveşte, povara amintirilor mă
determină să văd şi limitele darwinismului. Nu am spaţiu pentru descrierea unor
întâmplări existenţiale grăitoare pentru convingerea mea. Semnalez doar că
evoluţionişti convinşi susţin clonarea umană. După clonarea oii Dolly, a
început un şir nesfârşit de dispute asupra clonării umane. Date disponibile: în
reviste, cărţi sau pe net.
Dar cea mai mare surpriză vine din partea
recentului colaureat britanic al premiului Nobel pentru Medicină 2012, sir John
Bertrand Gurdon (n. 1933), a cărui biografie am prezentat-o în Viaţa medicală, nr. 51–52 din 21 dec.
2012. Mărturisesc, era laureatul meu preferat. Acum nu ştiu ce să mai zic,
pentru că, la scurt timp după consacrarea supremă, cu sporul imens de
notorietate dar şi de audienţă, a început să susţină cu ardoare iminenţa… clonării
umane. Primul interviu l-a acordat la BBC Radio Four – „The Life Scientific“, la 19 dec. 2012, adică la scurt timp după
ceremonia de la Stockholm, apoi opiniile sale au fost difuzate intens în
mass-media. Cu mici diferenţe faţă de sursa iniţială, s-a menţionat că sir John
Gurdon, ale cărui cercetări din perioada 1950–1960 în domeniul clonării broaştelor
au condus ulterior la crearea celebrei oi Dolly, afirmă că pasul spre clonarea
umană ar putea avea loc în maximum o jumătate de secol.
Chiar dacă orice încercare de clonare a unui
om declanşează probleme etice complexe, sir Gurdon crede că oamenii vor accepta
clonarea umană dacă aceasta va aduce beneficii medicale concrete. Ar fi
necesare doar ameliorări semnificative în tehnicile de clonare. În emisiunea
menţionată, laureatul Nobel a declarat că pe vremea experimentelor sale pe broaşte
a prezis clonarea în 50 de ani a unui mamifer, adăugând „poate acelaşi răspuns
e valabil şi când vorbim despre clonarea umană. Dolly a arătat că nu am fost
departe de adevăr“. Sir John Gurdon a explicat că procesul de clonare a unui om
este acelaşi lucru cu crearea unui geamăn identic, astfel încât medicii „nu ar
face altceva decât să copieze ceea ce natura a făcut deja“. Şi a adăugat: „Eu
cred că putem face orice spre a reduce suferinţa umană, ceea ce va fi acceptat
de publicul larg“.
Sir John Gurdon, la cursurile sale de la
Universitatea din Cambridge, îi întreabă cu regularitate pe studenţi dacă ar fi
de acord ca părinţii copiilor decedaţi să creeze alţi copii folosind ovulele
mamei şi celulele prelevate din pielea primului copil, presupunând că tehnica
ar fi sigură şi eficientă. În medie, voturile sunt în proporţie de 60% în
favoarea acestei posibilităţi, a constatat profesorul Gurdon.
Mă descumpăneşte absenţa oricărei referiri
la deciziile cunoscute pe plan internaţional în materie de etică a clonării
umane. Ignorate şi înlocuite cu un fel de vot public.
Urmează o alunecare în derizoriu, pe care
încerc să o atenuez denumind-o „clonarea umană în cultura populară“. Iată
istorioara: un medic britanic, specialist în genetică, pe nume Ricky Joshi
(despre care ştiu doar că e fan al Barcelonei), a ajuns să dea nişte declaraţii,
un deliciu pentru unele publicaţii sportive. După spusele lui Joshi, genetica
are limite, dar e capabilă să facă lucruri surprinzătoare. „Nu-i pentru mâine,
dar se va ajunge la reproducerea oricărei părţi din corp – inimă, ficat şi…
piciorul stâng al lui Messi“. Şi mai departe… chiar un fotbalist perfect,
precum Xavi, dar cu înălţimea lui Piqué! Ai noştri parcă ar dori mai mult
„piciorul stâng al lui Hagi“. Pe când „Mitică de la Ligă“, oracol, ca de
obicei, zice: „La nebunia care a cuprins lumea, nu ar fi exclus“. Să mai
atenuez şocul: fotbalul este mai mult decât un joc şi o afacere, un complex
fenomen social.
Consecvent, închei cu menţionarea unui film thriller-science fiction, „The Island“, produs în SUA, în 2005.
Durează 136 de minute, director de producţie fiind Michael Bay. Nu l-am văzut,
mi-a fost povestit recent de un student care m-a ales mentor. Apoi, am găsit şi
informaţii pe net (unde prin vot spectatorii consideră filmul submediocru). Un
om descoperă că el este de fapt o „fiinţă recoltabilă“, păstrată ca o sursă de
piese de schimb, împreună cu alte persoane, într-un loc utopic. Persoanele,
clone umane, s-ar afla la dispoziţia unor indivizi cu mijloace materiale, aflaţi
pe „insula fericirii“. Să mai adaug: n-am găsit în aria mea existenţială niciun
adept al clonării umane. Deşi pe net informaţiile despre diferitele tipuri de
clonare umană abundă, avantajele dominând dezavantajele.
