Scriu înainte de depăşirea ultimului festin
culinar din 2012, iar subtila gastronomie moleculară de la Harvard am
abandonat-o. Voi reveni, probabil, când diverşi dieteticieni şi nutriţionişti
autohtoni mă vor contraria. Deocamdată, îl citez pe Alexandre Dumas-tatăl: „On ne vit pas de ce que l’on mange, mais de
ce que l’on digère“ (sau, în traducere aproape acceptabilă, „Nu se trăieşte
din ceea ce se mănâncă, ci din ceea ce se digeră“). Deci, digestie uşoară,
chiar celor cu „stomac de struţ“, ar putea fi acum o urare potrivită.
Să revin, totuşi, la subiect, cu greu,
deoarece voi ajunge la chestiuni dificile, iar mie sintagmele „să iei
atitudine“ şi „să gândeşti pozitiv“ mi se par cu totul insuportabile. Nu mai
explic de ce, menţionez doar că prima îmi aduce aminte de trecut.
Înainte de urmărirea selectivă a şirului de
evenimente declanşate de clonarea sărmanei
oi Dolly, să ne oprim pe scurt asupra clonării vegetale. În horticultură şi
în culturile agricole, tehnicile de reproducere a plantelor prin clonare pot fi
practicate în laborator, în sere sau pe teren. Ele sunt aplicabile la multe
dicotiledonate şi, de asemenea, la unele monocotiledonate. În laborator, se
studiază cultura in vitro a
meristemelor (gr. meristos –
divizibil, care se divide) – grup de celule vegetale nediferenţiate cu caracter
embrionar, cu proprietăţi de multiplicare activă, teoretic indefinită, „ţesut
formator“ embrionar, conservat şi în corpul matur al plantelor, care determină
creşterea şi dezvoltarea acestora, cu rol esenţial în creşterea în lungime a
plantelor. Culturile in vitro sunt
utile în studii fundamentale de biologie celulară sau cu scopuri practice: obţinerea
unor plante libere de virusuri, bacterii patogene sau fungi, precum şi în
regenerarea unor organisme vegetale periclitate. Cu alte cuvinte, salvarea unor
specii de plante pe cale de dispariţie. Absolut necesară uneori. Dar manipulările
genetice la plante sunt mult mai vaste, uneori conducând şi către obţinerea decreaturi ciudate. Bananele (fructe vitale pentru multe popoare) şi căpşunile
(sau căpşunele, ambele forme corecte cf. DOOM-2) au fost ţinta unor studii
intense. Îmi aduc aminte de disputa stârnită de cultivatorii francezi, care îi
acuzau pe spanioli de crearea artificială a unui soi de căpşună specifică
Hexagonului. Cuvântul căpşunar,
inovaţie lexicală stupidă, a desemnat pe culegătorii de căpşuni din Spania, cu
o conotaţie peiorativă şi utilizat ulterior anapoda. L-am văzut într-un dicţionar
de neologisme. Iar ajung la o extensie necesară, pe care o scurtez cât pot. Mai
întâi, cuvântul căpşunar trebuie să
dispară, iar culegător de căpşuni să
desemneze pe cei care îşi găsesc de lucru în culturile industriale ale acestui
fruct cu peste 600 de soiuri. Multe manipulate genetic, cu aspect atrăgător,
dar lipsite de gust. După FAO, Europa ocupă primul loc la export (circa 1,5
milioane de tone), urmată de Statele Unite (circa un milion de tone).
Cu privire la specia de căpşuni franţuzească
„copiată“ de spanioli, ea se numeşte „la
fraise Gariguette“ (v. foto), varietate creată la centrul INRA din Avignon
la sfârşitul anilor ’70 din secolul trecut şi consacrată rapid prin savoarea
deosebită. Şi italienii au „contribuit“ la denaturarea acestei specii. În
prezent, s-a introdus restricţia de indicaţie geografică protejată, dar efectele
rămân greu de controlat.
Cultura
industrială a căpşunilor dezvoltată în Spania reprezintă subiectul unor
critici, nu numai din pricina creşterii masive a producţiei după anii ’80
(330.000 de tone recoltate în 2006), dar şi deoarece suprafeţele de cultură
(peste 5.000 de hectare) ocupă ilegal şi zone protejate (parcul naţional
Doñana). Turcii vin puternic din urmă, recent câştigând primul loc în Europa,
în detrimentul Spaniei. Deocamdată, doar frăguţele de pădure rămân nemodificate
genetic.
Înainte
de a reveni la subiect, minime precizări terminologice: subst. clonare din română îi corespund în enlg.cloning, în fr. clonage (cu echivalent tolerat în rom. clonaj), iar, de exemplu în ital. clonazione. Cu clonă (gr.klonos – lăstar) e mai greu, cred mai
potrivită forma clon. Am argumente,
dar trebuie să revin la sărmana oaie
Dolly. Care mai are un „strămoş“ pe nume Maşa, un şoarece clonat în 1986 de un grup de cercetători ruşi (pe
atunci sovietici). Aceştia au publicat rezultatele în revista cotată ISI Biofizika, vol. 32 (5) din 1987.
Dintre numeroasele animale clonate după
Dolly, amintesc doar câteva. Mai întâi, pe Marguerite,
clonată de INRA (Institut National de la
Recherche Agronomique) în 1998, condamnată aproape la uitare de o altă vacă
omonimă celebră din filmul „La vache et
le prisonier“ (1959). Filmul, o capodoperă (regizor Henri Verneuil) prezintă
povestea prizonierului de război francez Charles Bailly, interpretat de marele
actor Fernandel (Fernand-Joseph-Désiré Constandin, 1903–1971, actor comic excepţional
şi realizator, câteva decenii star al box-office-ului
francez cu peste 100 de milioane de spectatori). Pentru că am văzut şi revăzut
această capodoperă de nenumărate ori, un film în care Fernandel a strălucit
printr-o demonstraţie unică de actor perfect, redau pe scurt povestea. Charles
Bailly (Fernandel), prizonier francez de război, este condamnat să lucreze în
Germania, într-o fermă al cărei patron e mobilizat pe frontul rusesc. Într-o
zi, se decide să evadeze, în costumul său de prizonier, ţinând într-o mână
funia cu care este legată o vacă şi în cealaltă un şiştar. Ideea nu e rea, dar
fermiera germană, cu care Charles întreţine relaţii bune, consideră încercarea
periculoasă. Totuşi, îi dă cea mai bună vacă, Marguerite. Vecinul fermei, înţelegător,
îl ajută să evadeze, acceptând vaca în cireada sa. Bailly ajunge într-o fabrică
de cherestea. Aici se aflau şi prizonierii ruşi, care acceptă să îl ajute… dacă
Marguerite devine friptură. Bailly nu acceptă şi se lasă arestat de doi SS-işti,
care, din fericire pentru el, sunt tot evadaţi. Reuşeşte să ajungă, după alte
întâmplări la frontiera franceză, despărţindu-se cu durere de Marguerite. Nu
s-a terminat: la frontieră se sperie de invectivele proferate de doi poliţişti
conaţionali. De aceea, aleargă şi se urcă în primul tren… care se deplasa însă
în Germania. Urmarea: soldatul Charles Bailly va reveni din captivitate doi ani
mai târziu, în 1945, ca atâţia alţii. Am redat această istorie convertită
într-o capodoperă (aproape zece milioane de spectatori), pentru că filmul a
generat controverse nefondate cu iz naţionalist, dar şi o întreagă cultură
populară. Iar acum Amazon ni-l oferă
la un preţ modic.
Revenind la urmaşii lui Dolly, mai enumăr: Noah,
un Gayol (o specie de bou sălbatic,
prima clonă a unui animal pe cale de extincţie); Little Nicky, în 2004, a fost prima pisică clonată în scop
comercial; Snuppy, un câine clonat în
Coreea de Sud de controversatul dr. Hwang; Paris
Texas, un cal clonat în 2005; întâia primată a fost clonată în 2007; în
2009, a apărut prima cămilă, Juzaj ş.a.m.d.
Toate experimentele au probat că obţinerea
masculilor este mai dificilă decât a femelelor. În plus, din cauze încă
necunoscute, doar 5–10% din ouăle fabricate şi reimplantate produc clone vitale
sau în stare de sănătate aparentă.