Jumătate din ingredientele esenţiale folosite
pentru fabricarea medicamentelor consumate în Statele Unite provin din China şi
India. Este motivul pentru care Administraţia americană a medicamentului (FDA)
a decis să îşi intensifice activităţile de monitorizare a producătorilor
chinezi. Importurile farmaceutice din China au crescut cu 192% în ultimul
deceniu. Decizia este provocată şi de incidentele din ultimii ani, când mai mulţi
americani au suferit în urma utilizării farmacologice a unor ingrediente de
provenienţă chineză care nu satisfăceau standardele de calitate necesare. FDA a
inspectat în ultimul an 84 de fabrici din China, o dublare a activităţii faţă
de nivelul din 2010. 33 de fabrici au fost incluse în nivelul maxim de alertă,
ceea ce înseamnă că produsele lor ar putea fi refuzate de SUA. În prezent, FDA
are 13 inspectori activi în China, intenţionând să-şi crească numărul
inspectorilor la 27. China este ţara în care FDA derulează cele mai multe
inspecţii în afara Statelor Unite, a declarat pentru Reuters un oficial al
instituţiei, dar nivelul este considerat în continuare insuficient pentru
masivul flux de produse farmaceutice care circulă între cele două ţări.
GlaxoSmithKline a început să concedieze o
parte dintre cei 7.000 de angajaţi pe care îi are în China ca urmare a uriaşului
scandal în care compania britanică a fost implicată anul trecut. GSK a început
să monitorizeze şi cheltuielile angajaţilor săi, după ce în 2013 autorităţile
de la Beijing au deschis un dosar de urmărire pentru mituirea de către angajaţi
ai GSK a mai multor medici şi oficiali chinezi. Suma oficială alocată acestor
mituiri este estimată la 483 de milioane de dolari. Oficialii GSK nu au
precizat numărul exact al angajaţilor concediaţi, dar surse apropiate
procesului au declarat pentru Reuters că este vorba de un număr foarte mic de
persoane. În urma scandalului de anul trecut, veniturile GSK în China au scăzut
cu 61% în al treilea trimestru al lui 2013 şi cu 29% în ultimul trimestru.
Presa americană continuă să scrie despre una
dintre cele mai mari probleme ale pacienţilor din Statele Unite. Este vorba
despre pacienţii cu diabet de tip 1 afectaţi de explozia preţurilor pompelor de
insulină. „New York Times“ scrie că un pacient cu o asigurare medicală foarte
bună poate ajunge să plătească între 2.000 şi peste 5.000 de dolari pentru o
astfel de pompă, la care se adaugă cheltuieli pentru consumabile ce ajung şi
ele la câteva sute de dolari pe săptămână şi care nu sunt acoperite de
asigurarea medicală. În plus, fabricanţii de pompe de insulină au dezvoltat un
mecanism prin care ţin captiv pacientul, obligându-l să cumpere toate
auxiliarele şi consumabilele de la acelaşi producător, sistemul împiedicând
apariţia concurenţei şi scăderea consecutivă a preţurilor. Clienţii sunt cei
peste 1,5 milioane de americani care au diabet de tip 1. Şi insulina s-a
scumpit considerabil în SUA, ajungând la peste 200 de dolari pentru o fiolă.
62% din aceste cheltuieli sunt acoperite prin asigurările medicale furnizate
prin programe guvernamentale, costul total al tratamentului pentru diabeticii
din Statele Unite atingând în 2012 cifra uriaşă de 200 miliarde de dolari.
David Kliff, un analist financiar specializat pe piaţa produselor pentru
diabetici, spune, citat de „New York Times“, că „diabetul nu mai este de mult
doar o boală, ci a devenit o afacere uriaşă“. În prezent, tratamentul
diabeticilor din SUA nu mai este dictat de nevoi, ci de lărgimea individuală a
buzunarului fiecăruia.
Cel mai ambiţios parteneriat public–privat
din lume se derulează în domeniul sănătăţii. Unde? Nici nu vă va veni să credeţi:
în sudul continentului african, într-o ţărişoară cu două milioane de locuitori
numită Lesotho. Acolo, unul dintre grupurile Băncii Mondiale a susţinut finanţarea
unui spital la a cărui construcţie au contribuit şi fondurile publice. Singura
(şi marea) problemă este că mai mult de jumătate din bugetul de sănătate al ţării
este cheltuit pe acest spital, numit Regina Mamohato şi situat în Capitala ţării.
Cheltuielile anuale cu acest spital însumează 67 de milioane de dolari, cuprinzând
atât returnarea împrumuturilor luate, cât şi costurile efective ale
serviciilor medicale. Un raport Oxfam susţine că acest model este periculos
pentru ţările sărace din Africa şi că modelul este nesustenabil. Raportul
critică divizia de investiţii private a Băncii Mondiale care a stimulat
proiectul în Lesotho şi promovează acţiuni similare în Benin şi Nigeria.
Spitalul a fost reconstruit pe locul unuia mai vechi şi rata mortalităţii în
regiune a scăzut cu 41% de la apariţia lui. În acelaşi timp, decesele în urgenţă
şi în rândul femeilor operate au crescut. În Lesotho asistenţa medicală este
gratuită pentru toţi, ceea ce a dus la creşterea numărului de pacienţi care
accesează Spitalul „Regina Mamohato“ peste pragul anterior previzionat.
Raportul Oxfam, citat de „The Guardian“, menţionează că până şi directorul
acestui spital admite că rata de creştere a cheltuielilor duce la defavorizarea
pacienţilor din zonele rurale pentru ale căror servicii medicale nu mai rămân
suficienţi bani. Contractul se va încheia după 18 ani, perioadă la sfârşitul
căreia spitalul va intra în proprietatea guvernului. Oficialii Băncii Mondiale
afirmă că modelul de parteneriat public–privat aplicat în Lesotho a îmbunătăţit
asistenţa medicală pentru un sfert din populaţia ţării. Oxfam susţine că această
îmbunătăţire s-a făcut cu preţul scăderii calităţii asistenţei medicale pentru
populaţia din zonele rurale. Şi unii, şi ceilalţi au dreptate. Dar dacă în
teorie se poate, în practică nu poţi transforma praful de pe tobă în bici.
